După vizita de la orfelinat, am promis că voi merge cu cei mici și la Mănăstirea Pasărea. Marțea aceasta, am făcut această vizită cu Alex, băiețelul meu și cu grupa pregătitoare B, condusă de Doamna Învățătoare Cornea si cu clasa a 3-a A condusă de Doamna Învățătoare Ionescu. Au venit cu noi și elevi din clasa a X-a. Mă bucur mult că o idee mică, simplă, a ajuns acum să facă parte din proiectul educațional ”Sunt copil, dar mă implic!”, București, Ediția I 2013, Liceul Teoretic Jean Monnet. S-a adeverit că unde sunt mulți puterea crește, și de acest lucru au dat dovadă școlarii Liceului Jean Monnet. Pot spune cu tot dragul că micutii au dus tot greul. Au dansat într-un spectacol la care au venit elevii de liceu care au vrut să facă o donație pentru această acțiune. Au strâns banuți pentru cumpăraturi și s-au descurcat minunat. 
Mănăstirea Pasărea este un loc plin de bunătate, de credință, de istorie și legende minunate, situat în preajma unei păduri. În azilul de la Mănăstirea Pasărea locuiesc acum bătrâni, pe care viața i-a tratat poate prea dur. Am mers să-i vizităm, să le oferim câteva daruri, câteva cuvinte blânde și puțin din optimismul și veselia celor mici.
Au povești de viață triste acum, iar lucrurile care îi fac să zâmbească sunt câteva amintiri din anii de tinerețe. De atunci, de pe la 20 de ani, când puteau să viseze, să-și închipuie viitorul și să-și dorească lucruri firești, umane, o familie, o casă, copii, o activitate din care să-și câștige existența. Nimeni nu se gândea că peste câteva zeci de ani, toată viața lor se va nărui și că bătrânețea va însemna un azil. Aici este acasă pentru ei. Este o realitate tristă, iar pentru a supraviețui se întorc cu gândul în trecut să adune de acolo toate imaginile frumoase, toate lucrurile mici care i-au bucurat pe parcursul anilor. 
„Pe vremea mea….” nu a lipsit din poveștile lor, e un început de propoziție pe care îl auzim frecvent de la cei mai în vârstă. Însă imaginați-vă cum sună aceste cuvinte venind de la o bătrână care locuiește într-un azil și povestește despre o viață și despre o vreme când avea parte de lucruri esențiale pentru orice om, care acum îi lipsesc. E dureros. Aici bătrânii sunt bine îngrijiți și tratați cu umanitate, ceea ce compensează, poate, o mică parte din aceste lipsuri. Nici nu vreau să îmi imaginez că sunt locuri unde lucrurile nu se întâmplă așa, deși sunt convinsă că ele există în România.
M-am bucurat foarte mult să-i văd zâmbind când interacționau cu cei mici. Alături de Alex au mai venit și alți colegi de clasă și copii mai mari de liceu care s-au implicat cu tot sufletul în această acțiune. Frumos.
La mănăstire, cei mici au vizitat și un stejar cu o poveste aparte. Se spune că acum 200 de ani, din cauza unui pericol care amenința mănăstirea, maicile au ascuns o icoana în acel stejar. Conform legendei, stejarul a crescut cu icoana în el. Aceasta nu este singura legendă a locului, iar dacă veți ajunge pe acolo, maicile au mai mule povestiri interesante pentru cei mici și mari. 
FOLLOW ME
În final, ceea ce aș vrea să mai spun este că motivul pentru care scriu despre azilul de la Mănăstirea Pasărea nu este doar pentru a descrie o experiență personală de viață care m-a marcat. Eu refuz să fiu un caz izolat și îmi doresc să cred că există foarte mulți oameni generoși dispuși să se implice în astfel de acțiuni. Românii sunt un popor inimos, care e capabil de bunătate, de atenție față de ceilalți. Însă trebuie să acționeze, iar caritatea trebuie să fie un act planificat, ca multe dintre lucrurile pe care ni le planificăm lună de lună. Spun asta pentru că nu cred că ceea ce ne lipsește e generozitatea, compasiunea, nici măcar resursele de timp sau bani, pentru că nu e nevoie de foarte mult. Pentru un bătrân, spre exemplu, un pachet de biscuiți, câteva fructe și o oră doar din timpul nostru în care să-l ascultăm poate să-i aducă puțină bucurie.
Ceea ce ne lipsește, cred, este planificarea. Rece, dar eficientă. „Vremea noastră” este o vreme agitată, trăim situații stresante, de multe ori nu avem timp să dedicăm tuturor lucrurilor pe care vrem să le facem, de multe ori vrem să facem prea mult, alergăm, ne zbatem, mintea noastră este ocupată constant cu tot felul de gânduri, avem poate prea puține momente de relaxare și în toată această vâltoare, acțiunile de caritate ajung un capăt de listă în lucrurile pe care le facem. Aici trebuie să intervină planificarea și un comportament repetat care să ajungă să fie stabil în timp.
Spre exemplu, am putea să marcăm de astăzi o zi în calendar, în care, în fiecare lună, să facem un gest de caritate. Chiar nu e mult deloc. Și în acea zi din fiecare lună, să căutăm oameni care au nevoie de ajutorul nostru sau situații unde putem contribui și care pot face viața noastră, a tuturor, mai bună, idei sau cauze sociale care pot schimba în bine viitorul și pe care le putem susține, iar lista e deschisă. Totul este să acționăm împreună. Eu vreau să cred că atunci când voi ajunge și eu să spun „pe vremea mea”, aș vrea să urmeze „trăiau oameni cu inimă mare. Așa sunt și acum”.
