Iubirea mamei vindecă, se simte și se trăiește și dincolo de viață
Mama este numele lui Dumnezeu scris pe buzele și în inimile copilului. (William Makeapeace Thackeray)
Este uimitor cum te transformi, atunci când devii mamă. Naști o viață, dar renaști inclusiv tu, odată cu viața care a apărut pe lume, prin travaliul tău. Cât de greu și cât de frumos este, apoi, să fii și cea care îl călăuzește. Ce mare provocare sunt primii doi ani de viață, cu primul supt, cu primul gângurit, cu primul surâs, cu prima febră, cu primul plâns, cu prima zgârietură, cu prima otită, cu prima bronșită, cu primul vaccin, cu primii pași, cu primele cuvinte, cu prima vizită la urgențe, cu primul dinte. Emoțiile unei mame sunt atât de puternice în relație cu puiul ei, încât pot să afirm că trăiește la nesfârșit un ciclu al vieții și al morții, cu tot ceea ce este bun sau mai puțin bun în evoluția copilului său. O mamă moare și renaște cu fiecare lecție pe care o învață și o trăiește alături de puiul ei.
Dar mama trăiește și se vindecă prin sentimentele pe care le nutrește față de copilul căruia i-a dat viață, pentru că iubirea pe care o simte în fiecare clipă pentru EL, înseamnă o stare modificată de conștiință, înseamnă clarviziune, claraudiție, intuiție, empatie, altruism, sacrificiu, oxitocină. Prin oxitocină, acest hormon al iubirii pure, orice durere este anulată, uitată, transformată în stare de bucurie pură, de recunoștință, de mângâiere, de încredere susținută.
Un copil își ia mama de mână și se cuibărește la pieptul ei, atunci când este abătut sau bolnav. Un bebeluș se liniștește atunci când simte mirosul mamei și când îi aude vocea, pentru că, în acel moment, creierul lui produce același hormon numit oxitocină (fetița) sau vasopresină (băiețelul), care micșorează sau anulează durerea și are acțiune vindecătoare. Cuvintele de mângâiere ale mamei sunt puternic vindecătoare pentru copil.
Nu există mame perfecte și nici imperfecte. O mamă mai trăiește un travaliu, cel al propriului copil rănit, în relația cu primul său copil. Când devine mamă, activează și durerile propriei copilării și atunci este ori anxioasă, ori depresivă, ori…agresivă. Și funcționează ca într-un soi de pâclă pseudoprotectoare. Trăirile emoționale ale unei proaspete mămici sunt atât de intense, încât nu s-a inventat o scală care să le definească sau să le susțină. Cel puțin, nu una exhaustivă.
Mama învață să fie mamă pe tot parcursul vieții ei. Nu își propune să învețe, constată că învață, cu fiecare etapă nouă sau diferită din viața proprie și din viața copilului ei.
FOLLOW ME
Ești mamă și vrei să știi că ești o mamă desăvârșită pentru copilul tău. Dar nu există desăvârșire în acțiunile tale, ci doar în sentimentele tale pentru copilul tău.
Ce face o mamă care își asumă rolul într-un mod responsabil și divin/onest
1. Nu se învinovățește pentru ce nu a făcut încă sau pentru ce a făcut greșit în relația cu copilul său, ci doar se contemplă, acceptă, înțelege și se iartă pe sine. Nu există vină și nici culpă în lecțiile comune de viață, pentru că aceste lecții vindecă alt copil rănit, care a fost cândva mama.
2. Nu condiționează creșterea, iubirea sau alegerile pe care le face fiul sau fiica ei, pentru că este conștientă că, astfel, i-ar răpi propriile lecții unice, autentice de viață. I-ar anula șansa de a învăța din propriile experiențe de viață, oricât de dificile ar fi acestea. De aceea, mama se roagă pentru binele și bunăstarea copilului prin iubirea pe care o simte pentru copil, îl protejează prin afirmațiile de bine pe care le face la adresa lui (aură pozitivă, așa numim noi, terapeuții, acest efect al cuvintelor pozitive) și prin scenariile constructive pe care și le imaginează pentru copilul său.
3. Recunoaște deschis și sincer atunci când greșește față de copilul ei sau față de sine. Și poate chiar își argumentează greșeala pentru propria înțelegere și pentru înțelegerea copilului său. Și își cere iertare sieși, dar mai ales, fiului sau fiicei sale.
4. Își învață fiul sau fiica despre IUBIRE, prin modelul propriu de iubire pe care îl manifestă nu numai în relația cu el/ea, ci și cu lumea.
5. Mama…își iartă propria mamă, dacă are ceva de înțeles, acceptat și iertat. Starea de mamă este propice iertării altei mame, propriei mame.
6. Mama nu trebuie să dea viață ca să fie mamă! Ea iubește inclusiv copiii altora, ca pe proprii copii. Copiii soțului, copiii înfiați. Copiii care n-au mamă.
7. Mama nu judecă, poate doar critică…constructiv, cu blândețe, soluții/alternative/opțiuni.
8. Mama înțelege și acceptă, când este pusă într-o situație excepțională, binele suprem al copilului său, renunțând, poate, la ceva valoros pentru sine.
9. Mama încurajează visele copilului său și îl susține în realizarea lor, fără a proiecta/transfera năzuințele sau visele proprii asupra acestuia.
10. Sentimentul matern autentic a născut conceptul de necondiționare, de iubire necondiționată. O mamă iubește cu spiritul ei și acționează la fel. Mintea unei mame devine un instrument de manifestare al sufletului, în relație cu fiul sau fiica ei.
La mulți ani, mamă!
Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut
