Sau cum să crești doi copii cu, tipic, două comportamente diferite.
O multitudine de familii trăiesc povestea, aproape mitică, a doi copii esențial diferiți comportamental și atitudinal. Firesc, am spune. „Nefiresc” ar spune copilul etichetat ca fiind rebelul familiei, opoziționalul, cum i-aș spune eu. Și se întâmplă ca rebelul familiei, în fapt, furiosul familiei, să fie taman primul născut.
Ieri seară, prima întrebare pe care i-am pus-o unui astfel de adolescent cu comportament problematic, a fost:
- Când te gândești la mama ce … gând îți vine în minte?
- Că nu mă mai iubește, așa cum mă iubea cândva.
- Ce înseamnă pentru tine a nu mai fi iubit de mama?
- Mă ceartă din orice, mai ales pe nedrept. Tot timpul se ia de mine. Nu și de sora mea (mai mică). Orice zice sau face ea (sora) eu sunt vinovat.
Tiparul comportamental și verbal parental clasic, în fapt, sunt reminiscențele/automatismele, modelele copiate de la predecesorii lor:
- În relație cu … copilul cuminte: ”Sunt mândru de tine”, ” Tu cum poți și el/ea nu poate?”, ”Parcă nu sunteți făcut de aceeași mamă și același tată, cum puteți fi așa de diferiti?”. Copilul cuminte este îmbrățișat și încurajat mai des. El are ”voie” pentru că el nu strică, nu țipă, nu refuză temele, nu face ”prăpăd” in propria cameră, nu chinuiește bichon-ul sau persan-ul, nu sare pe mașină, nu bate alți copii și mai este și drăgăstos, mămos, cum ar spune unii. În termenii mei, copilul cuminte, copilul conformist, nu neapărat submisiv, artizan al regulilor, cerințelor și normelor, este copilul care primește atenție afectivă de calitate și suport emoțional de calitate.
- Un părinte/ambii părinți în relație cu acel copil rebel, năzdrăvan: ”Iar ai greșit!”, ”Astâmpără-te!”, ”Tu de ce nu scrii la fel de frumos ca frate-tu/soră-ta!?”, ”Nu-mi vine să cred ce-ai făcut! Cum ai putut să faci așa ceva?! Nu înțeleg ce a fost în mintea ta! NU mai pot, nu mai suport, ma faci să-mi ies din pepeni! Îmi pierd mințile!”, ”Măi, dar tu chiar nu înțelegi?! Ești bătut în cap, ce ai?! Îți bați joc de mine?!”, ”Chiar nu te înțeleg de loc, oricât m-aș strădui!”, ”Cu tine nu merge nimic, orice aș face, tot nu rezolv nimic cu tine, tot nu înțelegi, tot nu faci, tot nu auzi, tot greșești, tot faci atâtea rele!”. Dintr-un complex de vinovăție, iubire și/sau rușine, părintele vrea să-l îmbrățișeze, dar copilul îl respinge! Dacă îl laudă, îi neagă cuvintele motivatoare, apreciative. Sau, întoarce atitudinea pozitivă a părintelui față de sine, în favoarea obținerii unor beneficii: ”Dar, îmi dai 100 lei să-mi iau X lucru?”, ”Bine, dar nu mai fac ce mi-ai zis pentru că vreau să merg în Y loc, să fac Z lucru!”.
Nu neg că sunt și părinți autodidacți care frunzăresc serios cărți de psihologie a copilului, la cursuri de parenting sau acționează corect instinctual atât în relația cu piciul/picea năzdrăvan (ă), cât și în relația cu cel/ cea cuminte. Asta nu înseamnă că ambii părinți se comportă la fel. Nu, probabilitatea ca unul să acționeze corect și celălalt greșit, este foarte mare. Părintele care acționează greșit anulează comportamentul corect al celuilalt adult responsabil. Consecința este aceeași: copilul adoptă și perpetuează comportamentul problematic. Până la urmă, cu prețul efortului / stresului lui emoțional (nemulțumirea, vinovăția, rușinea, revolta, nedreptatea, neputința), copilul va căpăta ce are nevoie: atenția părintelui, chiar dacă este atenție negativă în majoritatea timpului.
Neurochimia copilului în creștere este supusă transformărilor firești. Încet, încet, dacă părintele își schimbă atitudinea, percepția/proiecțiile pe care le face asupra copilului problematic, își conștientizează și își modifică, treptat, comportamentul indezirabil, atunci șansele ca piciul rebel să devină un mic conformist, adevărat, în termenii săi, acei termeni care nu-i anulează creativitatea și personalitatea de leader sau de mic despot.
FOLLOW ME
Ce trebuie să facă părintele copilului opozițional?
- Să îi dea feedback-uri constructive prin comunicare asertivă.
- Să laude în particular piciul cel conformist/ascultător. Sau să îi laude în plen pe amândoi. Este imposibil să nu găsească un motiv bun ca să-și motiveze laudativ/apreciativ și năzdrăvanul.
- Să îl îmbrățiseze des și să îi reamintească copilului că este iubit indiferent de comportamente dezirabile sau mai puțin dezirabile parental.
- Să evite spre zero pedepsele. Cel mult, să îl învețe despre consecințe în și aceeași măsură și despre beneficiile unui comportament. Dar alegerea comportamentului îi aparține copilului. Faptul că nu mai primește temporar ”n” lucru, nu înseamnă că este pedepsit, ci că va fi necesar să își repare greșeala pentru a învăța din ea. A spart ceva, va munci un pic în plus ca să achiziționeze prin munca lui cinstită, obiectul. Va fi responsabilizat si îi va crește stima de sine când va duce la bun sfârșit activitatea reparatorie.
- Util ar fi să muncească amândoi, în aceeași măsură, ambii frați să participe la aparenta corvoadă reparatorie prin muncă. Este util să învețe împreună lecția solidarității.
Mai sunt multe de spus, dar este un timp pentru toate.
În rest, nu vă puneți cenușă în cap părinți învățăcei ce sunteți. Eu însămi învăț în fiecare zi de la fi-miu! Îi sunt recunoscătoare și îmi preiau și îmi învăț lecțiile din mers. Este neconstructiv, chiar toxic să ne simțim vinovați.
Copiii noștri sunt zei ai lecțiilor noastre de viață!
Psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog www.elacraciun.ro / www.danadumitrache.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul online/offline.
