Carmen Avram, despre secretele muncii și vietii sale

Tocmai te-ai întors din America, de la ceremonia de decernare a premiilor Festivalului de Film și Televiziune de la New York, unde Antena 3 a obţinut medalia de aur pentru cea mai bună imagine pentru reportajul „Pe-un picior de Iad”. Ce înseamnă pentru tine și pentru echipa ta acest premiu?

Sincer, noi nu ne-am gândit că o să vină atât de repede un astfel de premiu și tocmai de aceea nu ne-am dezmeticit nici acum. E, vorba americanului „huge” 🙂 Să fii atât de „tânăr” și să ai o medalie de aur, pe care scrie „cel mai bun din lume” nu este puțin lucru.

Toată lumea de la noi este mândră foc. Și cred că se simte, în același timp, responsabilă. Cred că ai o mare responsabilitate, față de tine, față de cei care te urmăresc, să te asiguri că rămâi cel puțin la nivelul la care ai ajuns. Un premiu peste Ocean este tot ce poți visa. În speech-ul pe care l-am ținut atunci, la gala din Las Vegas, am zis asta, dar nu știu câți au crezut cu câtă recunoștință le vorbeam. Pentru noi toți, acest premiu înseamnă două lucruri: că este bine ce facem și că n-avem voie să obosim.

Ai luat multe premii cu emisiunea „În Premieră”…deții un secret, o rețetă a succesului?

Există câteva secrete. Munca este unul dintre ele. Sigur că nu-i obligatoriu că, dacă muncești, să iei un premiu. Dar, sigur dacă nu muncești, nu prea ai cum să-l iei. Al doilea este că niciun om din această echipă nu este delăsător. Delăsarea este mama submediocrității. Și eu nu cred că există ceva mai rău, decât a fi submediocru într-o meserie pe care o faci din convingere, din pasiune. Al treilea secret este că, dacă nu investești în ce faci și în cei cărora te adresezi cel puțin la fel de mult respect ca în tine, asta se va simți, inevitabil. În meseria noastră, lipsa de respect se vede foarte repede. De la felul în care te îmbraci, până la cel în care îți prezinți produsul final. Cine crede că poate păcăli, se înșală. Publicul te va taxa, mai devreme sau mai târziu, pentru lipsa de respect.

Oamenii te văd la televizor, îţi urmăresc emisiunea, însă nu ştiu că pentru fiecare reportaj pe care îl văd în cadrul emisiunii „În premieră”, se ascunde foarte multă muncă. Eşti înconjurată de o echipă de oameni tineri, alături de care munceşti umăr la umăr. Ce înseamnă ei pentru tine şi care este relaţia dintre voi?

Ei sunt viața mea. Sau, oricum, mare parte din viața mea. Știu că sună ciudat, dar ei au devenit viața mea, responsabilitatea mea din momentul în care au ales acest proiect. L-am construit împreună, l-am pornit de la zero, l-am adus în acest stadiu, îl vom duce mai departe. Împreună, cât se va putea. Ei sunt oamenii pe care mă bazez și oamenii care se bazează pe mine în fiecare zi. Eu cred că suntem prieteni. Așa ne-am învățat de la început. Vorbim mult și nu numai probleme legate de lucru. De când ne-am întâlnit, au fost tot felul de evoluții în plan personal, în această echipă. Unora li s-au născut copii, alții au avut probleme medicale, s-a întâmplat să aibă câte unul și dezamăgiri sentimentale. Și ce-am văzut, m-a impresionat enorm: întotdeauna ceilalți au sărit în ajutor. Cred ca este și normal, într-un grup de oameni care petrec atât de mult timp împreună. Sigur că nu este minunat și perfect șapte zile din șapte. Însă atunci când în echipă apar schimbări, le simțim toți. M-am legat atât de tare de ei, încât atunci când au existat colegi care au plecat de la noi, m-a durut sufletul ca după cineva din familie. În Las Vegas, eram la o cină festivă, după premii, și stăteam la masa cu Oreste. Și el s-a uitat la noi lung, a zâmbit și a zis: „sunteți o gașcă mișto”. Mi-a plăcut mult. Chiar suntem și mă bucur că se vede.

Cum a fost prima întâlnire cu Mihai Gâdea? Ați pornit la drum împreună și ați dat viață celei mai apreciate emisiuni de reportaj de televiziune din România, ajungând în elita mondială a televiziunilor, care a fost rolul lui Mihai în viata ta și a emisiunii ”În Premieră”?

Dacă n-ar fi fost Mihai, n-ar fi existat „În premieră”. El a fost cel care m-a chemat la Antena 3, spunându-mi „tu poți mai mult”. El a știut exact ce pot eu să fac și mi-a dat mână liberă. El ne-a susținut și ne-a promovat. Și o face în continuare. Și, peste toate, ne mai și iubește. De câte ori trece pe la noi, ne spune că este tare mândru de noi și poți să vezi că asta simte. Mihai are un feeling foarte bun despre tot ce înseamnă televiziune, este atent la presa din România, la cea din străinătate, simte bine tendințele, unde este nevoie de schimbări, unde trebuie să îmbunătățești ceva. Și mai are o calitate: este „colecționar” de oameni valoroși. În cei aproape trei ani de când sunt eu la Antena 3, l-am văzut aducând în echipă niște profesioniști foarte, foarte buni. Și nu se opresște. Este în permanență în căutare de oameni valoroși și când pariază pe ei, o face, vorba jucătorilor de poker, „all in”. Până la capăt.

Cum ai reuşit să aduci în acelaşi loc, atâția profesionişti şi mai ales, atâția oameni frumoși, în adevăratul sens al cuvântului?

Aici am avut noroc. Mare, mare noroc și o mână divină care m-a ghidat. Eram o începătoare în leadership și nu m-am bazat decât pe instinct. Acum am mai învățat câte ceva, dar la început am avut noroc să vină acești oameni deștepți și frumoși la mine. Pe Carmen Moise o știam de la televizor și m-am bucurat că o să lucrez cu ea. Avea de pe atunci o reputație impecabilă. Yevghenia Kironaki m-a cucerit imediat, cu aerul ei de păpușă rusească și mintea ei brici. Denisa Morariu mi-a trimis o dată un mail, era la o bursă, la Londra, și mi-a zis că ar vrea să lucreze cu noi. Când am cunoscut-o, am simțit imediat că este genul de jurnalist tânăr, cu viitor mare. La Andrei Ciurcanu a fost dragoste la prima vedere, este un tip onest, dintr-o bucată și mi-a plăcut mult. Pe Romana Puiuleț o știam după reputație și mi-a părut tare bine când a venit la noi. Și ea, și Andrei sunt niște reporteri de investigație extraordinari. Alex Nedea a venit puțin mai târziu și a fost singurul care s-a lăsat rugat o vreme. La el, însă, aveam deja mai multă experiență și asta mi-a spus că este un om care trebuie adus în echipă. Mihai Dina a venit cu mine, de la Protv, deci știam cât este de bun și de pasionat. Pe Liviu Dochita îl știam de la Pro, dar abia aici am descoperit ce poate cu adevărat. Pe Cristian Tămaș îl știam după imagine, nu și personal, și, când am aflat că vrea să vină la noi, am fost extrem de încântată, pentru că desăvârșea echipa. Ultimul venit este Mihai Buzduga, un cameraman extrem de interesant care nu-și dorea decât reportaj. Și a venit exact unde trebuie. La editori de imagine îi avem pe Zsolt Lenard, care este „minunea” noastră, pentru că este cel mai de treabă și mai pasionat om pe care l-am cunoscut vreodată, Marius Robu este organizat și genul de om pe care te bazezi în orice moment. Și a mai venit Adi Robe, pe care îl știam de la ProTV, cât este de valoros. Și, da, sunt buni și frumoși rău, toți.

Ai adus în fața publicului foarte multe subiecte, unele cu încărcătură emoțională foarte mare. Câte dintre ele ajung să aibă un final fericit?

În ultima vreme, tot mai multe. Și asta ne entuziasmează. De curând, a fost arestat un personaj suspectat de o uriașă evaziune fiscală în comerțul cu legume și fructe, despre care noi am avut câteva anchete. Apoi, datorită unui reportaj de-al nostru, a început o investigație a poliției. Nu pot spune pe ce domeniu, dar am fost anunțați că se întâmplă. Au fost reportaje despre copii cu probleme, în urma cărora s-au mobilizat mii de oameni. Și o să mai fie, sunt sigură.

Emisiunea ta este așteptată cu mare interes, în fiecare dumnică mai ales că pe acest format și la acest nivel de performanță, nu aveți concurență. Se gândește Carmen Avram și la alte noi proiecte în televiziune?

Nu! Deocamdată, este suficient „În premieră”. Ne ocupă, vorba lui Mircea Badea, tot timpul. Dar ce se întâmplă și ne bucură foarte tare, este că au început să vină spre noi jurnaliști tineri și talentați, care fie vor să facă practică, fie vor să învețe și să rămână în echipă. Cred că este cel mai important lucru: să mai „creștem” niște oameni în spiritul nostru. Entuziasmul este molipsitor. Dacă putem contribui la asta, suntem foarte fericiți.

Știu că ești foarte ocupată, muncești foarte mult, nu de puține ori ne am întâlnit pe holurile Antenei în toiul nopții. Cum reziști unui astfel de program?

Asta este cel mai greu: nopțile nedormite. Deocamdată, rezist, pentru că ne ținem treji și alerți unul pe celălalt. Și pentru că știu că, dacă nu rezistăm, lipsa de timp ne va obliga la compromisuri. Însă mă mir și eu de puterea și răbdarea pe care le am. Am lucrat, la începutul carierei, mult în ture de noapte și le-am urât. Îmi mâncau și energia, și o zi din viață. Am sperat că, odată cu trecerea timpului, voi lucra într-un ritm mai aproape de normal și nu noaptea. Uite că nu mi-a reușit. Uneori, îmi este atât de somn, încât îmi vine să plâng. M-am gândit de multe ori că, dacă aș fi spion și m-ar prinde inamicul, ar fi de ajuns să nu mă lase să dorm două nopți, ca să spun tot 🙂 Dar este un preț mic pentru ce ne iese. Și, în plus, nu sunt niciodată singură. Suntem 3-4 care stăm nopțile și ne îmbărbătăm reciproc:”lasă, săptămâna viitoare o să fie mai lejer”. Niciodată nu este și noi știm asta, dar măcar putem spera 🙂

Echipa voastră este nu numai una extrem de închegată, ci și cu foarte mult umor. Puțini sunt cei care știu povestea ce înconjoară o anume…canapea roșie din redacția voastră. Vrei să ne divulgi mai multe?

Da, canapeaua roșie este punctul nostru de întâlnire și locul care ne permite să ne întremăm, după o zi de muncă, în cazul în care urmează alte multe ore de muncă. Dacăa intri la noi sâmbăta dimineață pe la 5-6, ai toate șansele să găsești acolo pe cineva, dormind adânc. Am luat canapeaua din primele zile în care ne-am instalat redacția. La început am crezut că o să dea frumos. Apoi am descoperit că este foarte utilă. Acolo ne facem ședințele și tot acolo se fac multe dintre reconstituiri. Chiar în timp ce noi vorbim, ea joacă în rolul patului din camera de la Intercontinental, ocupată de jurnalistul britanic, care a pierit într-un suspect accident de avion, în decembrie ’89. Canapeaua roșie a devenit centrul universului nostru și este o mică vedetă, în felul ei. Uite, chiar voi m-ați întrebat de ea 🙂

Ai o carieră solidă pe care ai construit-o în timp şi prin muncă. Ce sacrificii ai făcut? Dacă ar fi să o iei de la început ce ai face sau ce nu ai mai face?

Păi, în primul și în primul rând, cred că aș face copii, ceea ce nu s-a întâmplat în viața asta. Nu știu dacă este un sacrificiu, cred că pur și simplu a fost o alegere. Apoi, cred că m-aș ocupa să găsesc un internship sau o bursă într-o televiziune occidentală sau poate chiar m-aș înscrie la o facultate de documentare- cum am aflat, cu uimire, că există la norvegieni și danezi. Acum stiu că, dacă aș fi putut face asta, aș fi învățat mai repede să structurez un reportaj. Și, mai mult, aș fi avut acces la tehnologie de ultimă generație cu mult timp înainte să apară în România. Însă astea sunt doar detalii. În fond, îmi pare bine că nu am ars etape și că am muncit într-o țară în care a trebuit, de multe ori, să inventezi tehnici sau echipamente speciale de filmare, care, de fapt, există, dar care se învață sau se vând pe bani grei în Occident. Ți se ascute mintea, devii mai descurcăreț și astăzi sunt convinsă că, dacă ai lăsa în pustiu, o echipă de jurnaliști din România și una din străinătate, ai noștri s-ar descurca mai repede, pentru că au fost obișnuiți cu greul.

Eşti o femeie frumoasă, puternică și stăpână pe sine. Cum reușești să gestionezi situaţiile mai tensionate care apar inevitabil în viaţa fiecăruia dintre noi? Cum faci faţă situaţiilor delicate?

Cred că nu-s nici frumoasă, nici stăpână pe mine mereu. Dar cred că m-am făcut puternică. Am ajuns la asta fiind nevoită, cum ziceam, să mă descurc, împreună cu colegii mei, în situații dificile, prin locuri îndepărtate și uneori periculoase și să facem o figură frumoasă, cum se spune, la evenimente la care alții veneau cu armate de producători și tehnicieni, cu ghizi, translatori și un brand occidental puternic. Apoi, am fost nevoită să pornesc, împreună cu toți ai noștri, „În premieră”, și când ai un deadline, nu prea mai ai vreme de slăbiciuni. Cred că unul dintre cele mai bune lucruri pe care mi le-a dat jurnalismul a fost că am învățat să mă repliez rapid și să găsesc soluții alternative urgent. Ni s-a întâmplat inclusiv la prima emisiune, când ne-a picat un material înainte de lansare, ni se întâmplă mereu cu personaje care ba vor, ba se razgândesc, cu echipamente care se defectează când ți-e lumea mai dragă, sunt tot felul de situații imprevizibile care te obligă să reconsideri ce ai de făcut. Așa că, sunt un mic specialist în găsirea de soluții. Principiul meu este :”să ai mereu un plan B”. Dar, sigur că mă mai lasa nervii uneori, când se adună mai multe și mi se pare că se prăbușește lumea. Atunci mă așez într-un loc, stau liniștită 10-15 minute, mă calmez și apoi încep să gândesc. Întotdeauna există o soluție.

Ești soția unuia dintre cei mai buni jurnaliști, Adrian Ursu. Cum este familia Avram – Ursu în afara camerelor de luat vederi, cum interferează viața de familie cu profesia voastră, vă consultați asupra subiectelor? Cum petreceți timpul liber? Mai aveți timp liber? Ce planuri de vacanță aveți pentru acest an?

Suntem noi doi și cățelul, Charlie. Și, când suntem acasă, totul se învârte în jurul lui și al televizorului, care este pornit încontinuu. Defect profesional. Avem și un cerc de prieteni foarte, foarte faini și cu unii dintre ei petrecem weekend-uri și vacanțe. Eu, în sezon, n-am weekend, însă mai fur, o dată la câtva timp, câte o seară, ca să stau cu ei. Adi n-are nici el prea mult timp la dispoziție. Pe lângă Secvențial și Exces de putere, se mai ocupă de Income, mai merge invitat la talk-showuri, are proiecte speciale. Practic, de luni până duminică este la job. Așa că abia așteptăm vacanța. Iar la mine, cum spune poezia copilăriei mele, vacanța vine cu trenul din Franța. În ultimii patru ani, în fiecare vară am fost în Franța și, încă nu înțeleg de ce, mi se pare destinația perfectă. Poate pentru că are și munți fabuloși, și autostrăzi perfecte, și un litoral enorm. Mâncarea este bună, orașele interesante. Vezi și te relaxezi, în același timp, fără să fie o țară foarte aglomerată. Într-un an am stat într-un castel din secolul 18, în altul am fost în sud și am vizitat și Spania și Andorra. Anul trecut am fost în Corsica și mi-a plăcut atât de mult, încât aș vrea să mă întorc. În vara asta, sunt pe cale să întrunesc unanimitate tot pentru Franța, dar încă se mai dezbate problema.

Ai vrea să schimbi ceva în viaţa ta, crezi că puteai să faci ceva şi nu ai făcut? Ai regrete?

Cum ziceam, cred că aș fi putut să mă rup puțin de meserie și să fac un copil. Asta, da, aș schimba. Și, dacă aș avea fărâmă de înțelepciunea de astăzi, nu m-aș mai lăsa dezamăgită de oameni, pentru că acum știu că dezamăgirile noastre sunt rezultatul așteptărilor noastre. Probabil că nu aș mai ridica stacheta atât de mult, ca să mă feresc de situații neplăcute. Dar nu cred că sunt lucruri pe care le regret. Până acum, mi-a fost foarte bine și l-aș mânia pe Dumnezeu, dacă aș reproșa ceva. N-am avut noroc cu carul, nu sunt genul care câștigă averi cu un singur bilet la loto, dar șansa a venit exact când trebuia. Dacă o să-mi meargă așa până la capăt, o să ajung la 90 de ani, o femeie foarte fericită :).

Cum arată România de astăzi, în viziunea și scurta descriere a lui Carmen Avram?

Dacă ar fi s-o fac poveste, România ar fi ca un cireș înflorit, la rădăcina căruia tot sapă niște cârtițe. Acum, și cârtițele trebuie să trăiască, dar mi-aș dori să-și caute alt copac. Să-și facă ele grădina lor și după aia, s-o sape până nu mai pot. Și să lase cireșul nostru în pace, că nu l-au crescut ele.

Dacă ar fi s-o fac scenariu de film, România ar fi un thriller, cu happy end. Ar veni doi-trei băieți buni, cu mușchi și inima mare, i-ar arunca pe băieții răi la închisoare, iar noi, în marea noastră mărinimie, ne-am duce la ei cu portocale, între 10 și 15 ani.

Pe aceeasi tema:

Dragobetele și tradițiile sale nemuritoare Secretul prelungirii vieții a fost descoperit! Gândirea pozitivă şi secretele autovindecării Care sunt secretele succesului. Lecții de la doi tineri de 20 care fac lucruri cu adevărat remarcabile