E greu sau imposibil de stabilit momentul în care parentingul a devenit atât de competitiv și absurd. Părinții muncesc peste măsură să își îndrume copiii într-o anumită direcție, chiar dacă celor mici nu le-au încolțit nici măcar germenii unei pasiuni. Copilul atinge o chitară, îl trimit la lecții de chitară, ba chiar la școala de muzică. Nu e destul de bun în timp record, îi dublăm lecțiile și căutam alt profesor, sigur e vina dascălului care nu a reușit să stoarcă pasiunea din el. În acest fel reușind să devină niște părinți deloc distractivi, în timp ce copiii sunt privați de plăcerea descoperirii reale a unui plăceri/pasiuni.
Chiar dacă poate părea oarecum contradictoriu, pasiunea este darul autocunoașterii, este sărbătoarea liberului arbitru, fericirea omului care se caută singur, greșește singur, învață singur din greșeli. Noi putem să fim martori pe acest drum al descoperirii. În alte cuvinte, un copil liber este un copil fericit. Un copil lăsat să își exploreze pasiunile este cel care le va găsi mai repede. Sau cel care și le va găsi pe cele reale.
Evident că datoria noastră este să fim acolo, lângă ei, mereu pregătiți să îi ajutăm sau să îi îndrumăm. Nu noi le creăm pasiunile. Alesia și Alex sunt două exemple perfecte a două tipologii de copii pasionați. Alesiei îi place mai orice este nou, vrea mereu să aprofundeze. Îi plac caii, mergem pe această direcție, îi caut un profesor de echitație. Se simte bine, i se pare cel mai frumos moment din lume.
Apoi pasiunea se stinge cu aceeași intensitate cu care a fost creată și nu o mai interesează momentan asta. Cu înotul sau schiatul a fost la fel. Cu schiatul am insistat eu mai mult decât era cazul, mi-a promis că încearcă, apoi mi-a spus că nu mai vrea și ne-am oprit. Dar ea trăiește plăcerile ei la intensitate maximă și asta contează. Eu sunt cea dezamăgită de cele mai multe ori, dar nu îi arăt asta. Nu aș vrea să facă ceva doar pentru mine.
Alex în schimb, este tipul mai matur. Pentru el s-a conturat deja o pasiune. Ca și sora mea, are un talent incredibil pentru desen și pictură. A încercat și fotbal, ca mulți dintre colegii lui, și cum era anti-talent a renunțat singur. A încercat și schi și tenis, îi plac, dar nu are talentul natural ca pentru desen. Când renunță la ceva cu care nu sunt de acord, mă bucur în secret pentru că văd că metoda funcționează, nu pentru că face ca mine. Vă vorbeam de sora mea și talentul ei pentru pictură. Ea este oarecum contra-exemplul în această poveste. Părinții noștri nu au încurajat-o în niciun fel, nu vedeau finalitatea acestui demers. Să spun că era pasionată de desen e prea puțin. Avea o viziune și o mână pentru detalii remarcabile. Acum este doctor. Eu ȘTIU că face asta tot din pasiune. De fapt cred că este o meserie pe care nici nu o poți face altfel. Dar nu va ști niciodată unde ar fi dus-o viața dacă și-ar fi construit destinul pe pasiunea ei artistică, pe instinctul ei pentru artă și frumos. Sau poate asta a adus-o unde este acum…
Copiii mei au multe pasiuni. Și așa trebuie să fie. De ce să ia 10 ani doar lecții de chitară? Să ia de saxofon, să ia de fotbal și gimnastică, să ia de balet și la 25 de ani să fie profesor. Să se uite în urmă și să spună că au avut o copilărie plină de experiențe. Sunt puțini cei care ies din pântec cu o dragoste nemărginită pentru animale, iar la 30 de ani sunt doctori veterinari. Pasiunea nu este însă pentru toți acea alergare neobosită după un lucru singular. Pasiunea este entuziasmul descoperirii mai multor lucruri. Nici faptul că mergi la școala de muzică, că devii profesor de pian nu însemnă neapărat că cea mai mare pasiune a ta e pianul. Sau din contră, poate ești un broker de succes, dar marea ta pasiune e pianul. Nu e nicio legătură directă și programată între pasiune și sursa banilor sau carieră. Este, în cel mai bun caz, scenariul ideal, deși nu cel mai răspândit și realist.
Pasiunile tale nu sunt ale mele. Să forțezi un copil să facă ceva care, în viziunea ta, o să îi asigure o poartă spre succes înseamnă să îi refuzi oportunitate de a se descoperi pe el, înseamnă să îi limitezi posibilitățile de a deveni ceva mai mult decât le oferi tu, dar mai ales viața. Misiunea noastră este să încurajăm micile lor încercări și să-i facem pe ei să înțeleagă importanța autonomiei de voință.
Atunci când vor să încerce ceva nou, copiii au emoții mari, iar puterea unui simplu DA îi face să înțeleagă că au parte de toată încrederea și susținerea ta.
Nu judeca, lasă-l să fie singur cu mintea lui, să se plictisească, pentru că de acolo vor veni inspirația, foame de creație, pasiunea. Trebuie să fii lângă el, trebuie să eșuați împreună în încercările de a urma anumite piste, nu separat. Eșecul să fie al amândurora, iar succesul doar al lui. Trebuie însă să fii atent, să fii viu ca părinte, să fii în stare să vezi sclipirea din ochii lui și să îl ajuți să dea pasul în plus atunci când îi e greu sau îi e teamă să urmeze un drum. Așa că spune DA fără teamă!
Articolul face parte din campania Spune DA inițiată de Danonino.
