În timp ce scriu aceste rânduri, ascult un colind românesc. M-am trezit cu nostalgia dimineților din copilărie, când îmi găseam cadourile sub pom și singura mea grijă era să ajung la ele înaintea surorii mele. În fiecare an, de Crăciun, am o nostlagie a copilăriei și nu cred că sunt singura. Probabil mulți dintre voi vă simțiți de Crăciun asemenea unui copil care primește porție dublă din dragostea și atenția familiei. Dar oare lucrurile chiar mai sunt ca atunci când eram noi mici?
În ultimii ani de Crăciun, copiii mei l-au văzut pe Moșu’ de cel puțin trei sau patru ori, înainte și după ce el a trecut, oficial, pe la noi. Pe Moș l-am întâlnit la mall, la școală, la grădiniță și la petrecerile la care am participat. Culmea este că, de fiecare dată, Moșul arăta puțin diferit. Dar nu contează, pentru că Moșul aduce Play Station și gadgeturi, brățări și accesorii pentru fete. Este un drum lung pe care l-a parcurs Moșul în ultimii 20 de ani pentru a se adapta la noile noastre obiceiuri și nu știu dacă îmi place atât de tare că s-a adaptat.
Dacă ar fi să fac o listă cu tot ce s-a schimbat pentru mine, îmi dau seama că „Leru-i ler” a fost o dată iar acum este vremea lui „White Chritmas”. Lista obiceiurilor de care mi-e dor, în fiecare an de Crăciun, ar suna cam așa:
- Mi-e dor de colindul din seara de Ajun. Pe nesimținte, colindul a fost alungat de blockbustere-le de la televizor sau ieșirile cu familia la mall și la restaurant.
- Mi-e dor de zăpadă. Rare erau momentele în care vacanța de Crăciun nu se lăsa cu vânătăi de la săniuș. Acum le vorbim copiilor noști despre poluare și încălzire golbală. Ele sunt de vină pentru că mergem la patinoarul acoperit din mall cănd afară cu 10 grade cu plus.
- Mi-e dor de derdeluș, cazemate și bătăi cu bulgări. De fapt, mi-e dor de prietenii mei și de lipsa grijilor. Acum avem tracking device pentru cei mici și optiuni „find my Iphone” pentru a ne păstra copiii în siguranță. Acum ne este teamă să îi lăsăm în spatele blocului la derdeluș, speriați de poveștile îngrijitoare pe care le auzim în fiecare zi la televizor.
- Mi-e dor de poveștile bunicii și de teatrul radiofonic. Bunica mea nu citise bibilioteci cu cărți de parenting, dar știa să spună o poveste despre fetițe cuminți, iar eu vroiam să fiu ca ele. Nu existau reguli, dar exista o normalitate și mult suflet.
- Mi-e dor de sorcovă. Sorcova era sursa mea de venit la început de an. În plus, aveam grijă să imi fac o variantă personalizată cu mai multe fundițe, ceea ce era un început timid de marketing, pentru că mereu obțineam sume mai mari pentru asta.
- Mi-e dor de soba bunicii. Pentru cei care nu au stat măcar o data cu mâinile înghețate de la săniuș lângă o sobă de teracotă, să știți că ați pierdut o senzație unică. La gura sobei totul pare mai calm iar poveștile sunt mai frumoase.
- Mi-e dor de ceaiul cu sorțișoară. Da, ceai adevarat, din acela care se fierbe, nu se găsește la plic. Îmi plăcea să îl beau cu biscuiți și să mă uit la luminițele din bradul de Crăciun.
Îmi aduc aminte că, într-un an de Crăciun, mi-a adus Moșul o rochiță. Aceeași pe care o văzusem cu câteva zile într-o vitrină și îmi plăcuse atât de mult. Am fost atât de bucuroasă că Moșul ascultă rugăciunile celor mici încât am purtat cam doi ani rochița aceea. De fiecare dată când o purtam aveam senzația că este un lucru magic, făcut cadou de un om magic precum Moș Crăciun.
Oare tehnologia, mall-ul și alte obiceiuri împumutate ne fac să nu mai simțim Crăciunul ca în copilarie? Vă aștept și pe voi să îmi spuneți ce obiceiuri vechi vă lipsesc de Crăciun. 🙂
