La Teatrul Odeon se întâmplă Șaraiman. Cel mai recent spectacol ce poartă semnătura unui artist absolut: Răzvan Mazilu. Duminică am avut eu însămi plăcerea să pășesc în universul acestei producții care reunește într-un cadru comun, dansul contemporan și momentele de stand-up comedy, susținute impecabil de către Dan Badea, totul pe muzica inegalabilei Romica Puceanu. Am așteptat cu emoție apariția în scenă a lui Răzvan Mazilu. Pentru că marii artiști asta fac: generează emoție, te trec printr-un noian de stări, te eliberează și te lasă la final cu o perspectivă mai curată asupra lumii. Sau cum spunea marele Constantin Noica, oamenii mari te fac, din când în când, să plângi. Șaraiman este un spectacol puternic, pe care vă invit sa îl descoperiți, iar Răzvan Mazilu este, indubitabil, artistul care face mândrie culturii românești și cu care am fost onorată să pot sta de vorbă. Despre condiția artistului, despre menire și dans ca stare de a fi vă vorbește chiar el în rândurile următoare.
Care este povestea ta? Care sunt lucrurile bune, care sunt cele rele, care sunt succesele şi momentele mai puţin reuşite din viata ta?
Îmi place să cred că drumul meu este o evoluție. Cu bune, cu rele, cu fericire și esecuri, ca fiecare… dar una peste alta aș mânia pe Cineva-acolo-sus dacă m-aș plânge. În primul rând, mă consider fericit pentru că fac ce îmi place, toata viața am făcut doar ceea ce am simțit și nimic, absolut nimic împotriva inimii, împotriva propriilor mele convingeri despre viață sau despre profesie. Povestea mea este una a creativității, a fanteziei, a unei existențe în numele artei, în numele frumosului, ca un paleativ la tot răul, urâtul, absurdul care ne înconjoară.
Te-am vazut atât în Un tango mas, cât și în Șaraiman. Trăiești și dansezi cu atâta pasiune… Este dansul împlinirea/ menirea vieții tale?
Și una si alta. De fapt, nu doar dansul, ci tot ce ține de ceea ce numim performance live. Fac și regie de teatru, și musical, mă joc și cu costumele de scenă pe care le realizez în propriile mele spectacole, dar e adevărat că totul se concentrează în jurul dansului, totul e legat de dans.
Stand-up comedy și dans contemporan pe muzica lăutărească? Puțini s-ar gândi să facă astfel de asocieri…Cum s-a conturat această abordare?
Pentru cea mai recentă producție a mea, Șaraiman, totul a venit și s-a legat absolut firesc. Știu că nu prea credeți, pentru că aceste elemente (dans, stand-up comedy și muzica Romicăi Puceanu) par de nealăturat, dar cred că am găsit conceptul unitar care să le lege. De fapt, am pornit invers, cum e și firesc, de la idee, de la concept, și anume acela al ratării, al eșecului în spațiul în care trăim, în România. Și am vrut, în acest spectacol, să râdem ca să nu plângem. Sunt de părere că arta contemporană trebuie să surprindă, să incite, să șocheze, să nu ne lase adormiți în fotoliile de pluș ale teatrelor.
Șaraiman este o răzvrătire împotriva lumii cotidiene. De ce ai ales să te manifești astfel? Care sunt nemulțumirile, criticile pe care Răzvan Mazilu le aduce societății de astăzi?
Un artist trebuie și chiar are datoria de a fi un răzvrătit împotriva cotidianului, a societății, a sistemului. Am mai spus-o, dar nu voi obosi niciodată să o repet: ca artist, mai ales ca unul care și-a demonstrat valoarea ani la rând, mă simt foarte vulnerabil în climatul socio-cultural din România. Eu vreau să construiesc, să creez, să evoluez, să propun lucruri noi, și din păcate am senzația ori că o iau tot timpul de la început, ori că ceea ce construiesc ziua se dărâmă noaptea (ca în legenda fatală a Meșterului Manole), ori că alerg de unul singur.
Ce îi mai determină pe tinerii de astăzi să se arunce în brațele dansului? Sunt mai mari riscurile decât beneficiile sau viceversa?
Dacă stăm bine să ne gândim, niciodată nu au fost vremuri bune, ideale, pentru artă și artiști. Ori e război, ori criză, niciodată nu sunt bani, întotdeauna sunt alte priorități. Și poate că așa și e, mi se pare mult mai important ca statul să dea mai mulți bani pentru sănătate. Dar imaginați-vă numai cum ar arăta lumea fără artiști, cât de tristă și săracă ar fi! Cum ar arăta lumea fără muzică, fără dans? Singura determinare, motivație a unui tânăr care dorește să facă dans profesionist este propria pasiune și propria „nebunie” care trece dincolo de toate problemele…
Dincolo de dans, ce alte pasiuni mai ai?
Dansul nu îmi lasă timp pentru alte pasiuni și nici nu simt nevoia. Pot spune, însă, că sunt pasionat de călătorii. Am avut norocul ca dansul să mă ducă departe, până în Asia. Datorită profesiei am văzut multe colțuri de lume minunate și am trăit experiențe, senzații și emoții unice. Cred că a călători este una dintre marile bucurii ale omului. Îmi place să-mi fac bagajul, îmi plac aeroporturile, hotelurile bune. Cred că mai mult de jumătate din viață mi-am petrecut-o în hoteluri, în turnee sau călătorind pur și simplu.
Cum arată o zi obișnuită pentru omul Răzvan Mazilu, nu artistul Răzvan Mazilu?
Nicio zi nu seamană cu cea dinaintea ei, și din nou mă simt un norocos care își face programul așa cum vrea el, care își face viața după cum simte. Cred că m-aș plictisi îngrozitor dacă aș avea un program impus sau care m-ar duce în rutină. Mă trezesc când vreau, am timpul meu. Perioada pregătirii unui nou spectacol este, însă, riguroasă și exactă.
Esti extrem de discret, într-o perioadă în care artiștii aleg să se promoveze prin orice mijloace. Ce pierzi și ce căștigi stând departe de ochii oamenilor?
Cred că artiștii autentici, adevărații artiști nu sunt chiar atât de disperați după publicitate. În ziua de azi se încurcă borcanele cu ușurință: nu mai există criterii și valoarea se amestecă prea ușor cu non-valoarea. Așa că prefer să mă consider o vedetă culturală, cu un public fidel și care se cerne de la sine. Slavă Domnului, sala de spectacole este mereu plină și gândiți-vă ca e o performanță, totuși, sa ții repertoriul unui teatru vreme de câteva stagiuni, cu aceleași spectacole de dans care sunt în continuare cerute de public!
Dacă ar trebui să definești în câteva cuvinte cine este Răzvan Mazilu, care ar fi ACELEA?
Libertate, creativitate, armonie, soare, nor, pisică.
Cât de importantă este calitatea umană în lumea în care trăim? Ne poate ajuta să supraviețuim?
Este mai importantă ca oricând. Am foarte puțini prieteni adevărați, îi pot număra pe degetele de la o mână, dar știu că dacă am nevoie de ei vor fi întotdeauna gata să mă ajute. Lumea a devenit atît de pragmatică și de crudă încât a venit momentul să redescoperim umanitatea și căldura din noi.
Are Răzvan Mazilu regrete?
Toți avem regrete, hai să fim sinceri, dar ale mele nu sunt amare, nici foarte prezente în memorie, nici ireversibile, nici foarte grave. Pot trăi cu ele, deja ne-am împrietenit… Îmi mai dau târcoale din când în când, dar mie îmi place să privesc înainte, nu înapoi.
