„Indiferent ce se întâmplă, păstrează-ți inocența copilăriei. Este cel mai important lucru.”
Mi-a plăcut atât de mult citatul lui Federico Fellini. Îl port în inimă ca pe un îndemn la fericire! 🙂
Copilăria! Ce poate fi mai frumos decât să fii copil? Să te bucuri de joacă, de dulciuri, de liniște și prieteni. Să nu ai nicio grijă, nicio problemă. Să ți se para că totul este minunat.
Copilăria este o lume în care orice este posibil.
Visăm.
Credem.
Iubim.
Încercăm.
Iertăm.
Sperăm.
Copilăria este magică. Singura problemă suntem chiar noi. Copiii de atunci, adulții de acum. Când suntem mici ne dorim să creștem repede…de parcă nu se întâmplă oricum, cu voia sau nevoia noastră…Vrem să fim mari și să mergem la serviciu, așa cum îi vedem pe părinți. Ce prostie! ? Una și mai mare e că nu realizăm că va veni o vreme în care vom căuta, cu disperare, copilăria și bucuria de NU avea nicio grijă.
FOLLOW ME
Mereu m-am gândit de ce nu ne spune nimeni, nici acasă, nici la grădiniță, nici la școală, că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă a copilăriei la cea mai mare intensitate pentru că vom alerga, o vom căuta, vom fi în stare să dăm oricât, orice numai să o reîntâlnim. Că va veni un moment în care nimic nu vom mai putea întoarce.
Dar ce spun eu aici?! Fuse și se duse…
Și totuși cum satisfacem copilul din noi?
E o întrebare ce mă frământă.
Orice om, fie el cât de mare sau mic, puternic, influent, bogat ori sărac, oricine ar fi el, are în inimioară o fărâmă din copilul care a fost.
Mai putem fi copii.
Cu câteva condiții. Prima și cea mai importantă este să ne dorim!
Să ne păstrăm puritatea și sclipirea din ochii. Din ochii sufletului!
Să vrem să fim buni! Ați văzut de câte ori cei mici sunt împăciuitori? Și când sunt triști, dacă le spui o vorbă bună, cu căldură, ei uită răul. Iti zâmbesc.
Da, să zâmbim mai des și mai bine. Mai larg și mai sincer.
Ca să rămânem copii, nu e musai să oprim timpul în loc. Dar e neapărat nevoie să iubim. Să oferim dragostea noastră necondiționată.
Atât de triști suntem, mai ales atunci când ni se fac nedreptăți, când suntem înșelați, jigniți (mai ales prin gesturi), când suntem singuri. V-ați gândit că cei mici dacă au o problemă mai întâi o discută? Noi de ce nu mai facem asta? De ce nu mai avem timp să vedem, ascultăm, să vorbim!
Cum ne putem păstra sufletul tânăr și pur? Prin bunătate, generozitate, tandrețe, liniște. Dacă voi mai știți și alte căi, vă rog să le împărtășiți și cu noi, aici pe blog sau pe pagina mea de Facebook. E cel mai important să contribuim la schimbarea lumii în bine. Și de ce să nu începem cu noi?
Îmi amintesc cum frumos spunea Nichita Stănescu: „Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patimile nostre, urile și adversitățile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puține de ură, întrucâtva de patimi, dar…de dragoste mai ales.„
