Ca mâine nu-i poimâine şi…ghetuţele sunt pline de daruri, fie dulciuri, fie jucării, cărţi de poveşti şi alte câte şi mai câte dorinţe ale picilor care un an au demonstrat că le merită. Dacă le merită…aproape că mă apucă râsul…adică plânsul când mă gândesc la ai mei.
Alex, cum v-am mai spus, este copilul pe care orice părinte şi l-ar dori: este cuminte, ascultător, darnic, harnic, el nu te-ar supăra cu nimic, iar când este acasă nici nu îl simţi. Dar ca orice prichindel, mai face şi el nazuri, la mâncare în mod special, dar mai are şi alte scăpări, însă cine a văzut copil cuminte şi babă frumoasă? Dacă ar şti băiatul meu cât îl apreciez şi cât de fericită sunt că e aşa ascultător şi cuminte, sigur mi-ar cere mult mai multe favoruri şi excursii la călărit şi la munte 🙂
În schimb, răsfăţata familiei, Alesia, este opusul fratelui ei. Mă tot gândesc să vă povestesc un episod din ce face, ca să vă daţi seama cu cine avem de-a face. Dar ce nu face?!
Ieri, în drum spre grădi (nu am mai avut de dus muncă de lămurire că ăsta este serviciul ei şi trebuie să meargă, aşa cum Alex merge la şcoală, noi şi bunicii, fiecare la jobul lui), îmi spune „Mami, ce fac eu, că trebuie să îi scriu moşului?”. Evident, mi-am dat seama ce vrea să spună, dar am lăsat-o în pace. Stă ce stă şi îmi spune „ce fac eu, cum îi trimit scrisoarea, că eu nu ştiu să scriu? O scrii tu, te rog?” I-am spus că nu trebuie să îşi facă griji, Moş Nicolae ştie că a fost năzdrăvană şi nu m-a ascultat şi are pregătită pentru ea o nuieluşă. Evident, Alesia este foarte convinsă că trebuie să îi trimită scrisoarea ca să îi „explice” moşului că „nu a fost chiar atât de neascultătoare!” şi că îl aşteaptă cu câteva daruri. În realitate, o sumedenie. Parcă văd că scrisoarea ei va fi tot atât de lungă ca nota de plată a unei femei care s-a întors de la shopping! :))
I-am spus că, dacă este cuminte, o voi scrie eu, dacă nu, să se roage de altcineva pe care nu l-a supărat. Vă închipuiţi că nu este o astfel de persoană, până şi pe frăţiorul ei reuşeşte uneori să îl supere.
Acum, ca părinte mă întreb şi sunt sigură că şi voi aţi făcut asta de multe ori, cum îi arătăm iubirea şi ce facem în astfel de situaţii. Ne iubim copiii, dar cum procedăm dacă ei sunt neascultători, obraznici, răi?
FOLLOW ME
Şi ce facem dacă avem doi sau trei sau mai mulţi copii şi unul este foarte ascultător şi merită, iar celălalt este neascultător şi nu merită să primească ceea ce îşi doreşte?
Oare e bine să le spunem celor mici că nu vor primi nimic pentru că nu au ascultat? Să îi şantajăm aşa atunci când ne dorim din partea lor cooperare şi înţelegere? Poate avea urmări asupra dezvoltării lor psihice dacă le spunem că vor primi o nuielusă sau dacă chiar o vor găsi în locul cadourilor mult aşteptate?
Eu îmi amintesc că, fiind copil îmi tot spunea mama că nu va veni moşul cu cadouri, ci cu o nuieluşă. În dimineaţa respectivă am găsit în ghetuţe doar…o nuia. Nu vă puteţi închipui cât de şocată şi traumatizată am fost. Situaţia aste m-a urmărit mulţi ani şi chiar şi acum mă gândesc la asta.
Aşadar, ca să aflăm cât de bine sau nu este să înlocuim darurile cu nuieluşele şi cum facem diferenţierea între copilaşii ascultători şi cei neascultători, când aceştia sunt fraţi, am stat de vorbă cu psihologul Ramona Andrei.
Prima regulă pe care trebuie să aplicăm este să îi lăsăm să înveţe că darurile primite nu sunt o consecinţă a faptelor lor, ci o dovadă de iubire, de preţuire din partea noastră.
Valoarea cadourilor poate fi mare din punct de vedere material, dar să nu fie necesar ori preţuit. Un cadou adaptat necesităţilor şi situaţiilor este un cadou de care cel mic are nevoie. Iar libertatea este cea care trebuie cultivată în inima prichindelului! Psihologul Ramona Andrei spune că „dacă vreau să îi fac un dar copilului meu, ar fi bine să îi fac un dar care să aibă o semnificaţie pentru el şi să fim un pic atenţi să discernem între doriţă şi nevoie. Dacă are nevoie de creioane sau dacă are nevoie de o anumită carte, acela este un dar cu sens şi va înţelege logica. Dacă îi vor dărui ceva ce eu ca adul îmi doresc pentru că sunt adulţi care îşi doresc maşinuţe, păpuşele, rochiţe, joculeţe, atunci am să îl învăţ să fie dependent doar de dorinţe şi asta nu o să îi aducă libertate.”
Cine are în casă cel puţin doi copii ştie cât de greu este să împartă în mod egal darurile, iar gradul de dificultate creşte şi mai mult dacă este diferenţă de ani între fraţi ori dacă sunt şi fetiţe şi băieţei. Dar mai mult decât orice, nu trebuie să pierdem din vedere că dorinţele lor sunt diferite pentru că noi oamenii suntem diferiţi, din fericire! :))
Ramona spune că „un lucru care îi încurcă foarte mult pe copii în creşterea lor mentală şi emoţională este că ajung să se compare sau să fie comparaţi şi unul din motivele pentru care fraţii trec prin tot felul de rivalităţi şi gelozii este acest fapt: sora mea este mai iubită, fratele meu primeşte mai mult sau pe el îl înţelegi, îl auzi. Dacă vrem să îi învăţăm să îşi accepte unicitatea şi să nu se mai compare cu nimeni, dar în felul acesta să se compare cu ei înşişi, să se uite la progresul lor, ar fi bine să ţinem cont şi de unicitatea lor ca şi indivizi atunci când le facem cadouri şi să le cumpărăm acele cadouri care au sens pentru fiecare dintre ei şi care o să le provoace o bucurie şi să fie ceva în mod unic.
De exemplu, dacă avem un copil de 10 ani nu putem să îi luam cadou ca şi celui de 5 ani. Sau dacă avem o fată şi un băiat îşi vor dori lucruri diferite şi au nevoie să înţeleagă că nici măcar cantitativ nu ar trebui să fie la fel pentru că la un moment dat s-ar putea ca unul dintre copii să îşi dorească o bicicletă care costă, iar fratele sau sora să nu aibă nevoie de o bicicletă, nici măcar să nu îşi dorească şi să îi cumpărăm o hăinuţă sau o pereche de încălţăminte frumoasă. Şi aşa se poate întâmpla şi invers, ca într-o situaţie celălalt frate să aibă nevoie de ceva valoros şi să îi oferim, iar noi trebuie să le arătăm că suntem acolo să îi ascultăm, să îi ajutăm, dar că aceste nevoi sunt diferite în diferite momente ale vieţii pentru că şi noi oamenii suntem diferiţi.!
După ce am stat de vorbă şi cu specialistul, m-am gândit ce voi face cu Alesia. O voi pune să deseneze ceea ce îşi doreşte, îi place foarte mult să facă asta, în plus cred că este un exerciţii inedit de a-şi dezvolta imaginaţia şi creativitatea. Apoi, dacă va mai fi nevoie, vom scrie şi scrisoarea.
Cât despre cadouri, am să le pun câte o nuieluşă, Alesiei pentru că o merita, iar lui Alex preventiv! :))
O să le pun la vedere, voi aştepta să văd ce au de zis, cum vor reacţiona, apoi le voi arăta şi cadourile care vor fi aşezate undeva, mai ascuns. Abia aştept să văd ce vor spune şi cum vor reacţiona, dar mai ales dacă îi va mişca vreun pic şi dacă se vor mai cuminţi! 😀
PS: nu uitaţi, copilaşi de toate vârstele, să fiţi cuminţi ca să nu vă aducă Moşul nuieluşe!
