De multe ori, ca părinți, ne regăsim în ipostaza de a spune „nu” celor mici, o acțiune considerată firească și necesară pentru a le modela în sens pozitiv comportamentul. A-i ajuta să evolueze armonios presupune ca ei să conștientizeze și faptul că există anumite limite. În spatele „nu”-ului pe care îl formulează un părinte se construiește însă o lume despre care se știe, poate, prea puțin. Exprimarea interdicției poate avea un impact puternic pe termen lung asupra personalității copilului într-un mod pe care un părinte nu îl dorește.
Deoarece mecanismele relațiilor cu ei sunt fine, este important ca un părinte să înțeleagă cum percepe un copil „nu”, efectele lui „nu” și mai ales care sunt substitutele potrivite. Pentru mai multe despre acest subiect, cele mai potrivite sunt explicațiile și sfaturile unui profesionist. Am apelat, așadar, la cunoștințele psihoterapeutului Ramona Andrei, formator și supervizor, cu experiență în parenting, lucrul cu copii și adolescenți, care mi-a vorbit despre cum să NU spunem „NU” copiilor.
Ce înseamnă NU în relația părinte-copil?
Copiii, cel puțin cei până în 7-8 ani se află într-o expansiune naturală. Vor să descopere, vor să experimenteze, vor să aparțină, vor să arate și să vadă că POT. NU înseamnă limită, înseamnă superioritate, înseamnă impunere. NU-ul înseamnă dualitate (bun-rău, corect-incorect) și că există o instanță superioară copilului care trasează reguli. Poate să însemne însă și abuz…mental și emoțional! Se pare că neconștientul nici nu recunoaște NU-ul, așa că tot ce transmitem însoțit de NU se înregistrează ca și mesaj afirmativ.
Cum percepe un copil NU?
Copilul poate să perceapă NU-ul ca și neîncredere în puterile lui, poate să-l simtă ca și de-responsabilizare („nu-i nevoie să discerni tu consecințele faptelor sau alegerilor tale…îți spun eu cum este cel mai bine”). Pentru unii copii înseamnă control, sugrumarea inițiativelor și blocarea unicității și a creativității, este de părere psihoterapeutul Ramona Andrei. Popular, am fost educați de convingeri de genul „așa-i bine” sau „ascultă ce-ți spun părinții pentru că-ți vor binele”, dar, de multe ori, părinții uită să se uite la propriile alegeri și să observe unde i-au dus aceste alegeri.
FOLLOW ME
Copiii însă știu, chiar dacă nu o exprimă și pentru unii, NU-ul limitator al părintelui/educatorului este ilogic. „Nu ai voie” nu are logică pentru copilul mic, de exemplu, pentru că nu este clar ce este „voia”, tot așa cum „nu-ți permit” sau „nu se poate” este contradictoriu pentru un adolescent care știe că este într-o tranziție spre independență, dar nu este lăsat să facă față consecințelor naturale ale alegerilor sale. În cazul copiilor foarte creativi, NU-ul poate să fie perceput ca o blocare a naturii lor și vor reacționa evident, tot creativ. Uneori, acest lucru înseamnă comportament demonstrativ, înseamnă împotrivire, înseamnă comportament (auto)distructiv. Probabil că ați observat că a-i spune NU unui copil mic înseamnă că va încerca din nou și din nou să facă același lucru. NU-ul creează o aură de mister, pe care copilul va vrea să îl descopere.
Ce efecte are NU asupra lui și a relației cu părintele?
NU-ul declanșează o luptă de putere între părinte/educator și copil care se poate termina fie în momentul în care copilul se supune, dar va renunța la unicitatea și creativitatea lui, fie atunci când copilul alege să lupte cu toate forțele pentru a-și conserva stima de sine, imaginea de sine și poate să meargă până la ruptura între copil și adultul limitator. Este ușor să punem eticheta de „rebel” sau copil cu tulburări de comportament…experiența arată că, de cele mai multe ori, pentru acești copii există un istoric de control parental, de lupte de putere, de judecată și gândire limitatoare.
Acești copii luptă în felul lor pentru a-și păstra identitatea, spune Ramona Andrei. NU-ul, de cele mai multe ori, vizează protecția emoțională a părintelui (nu vreau să mă simt vinovat dacă lui/ei nu-i este bine, nu vreau să fiu judecat, nu pot să suport să creadă ceilalți că nu sunt un părinte bun), iar copiii știu intuitiv că binele lor nu are legătură cu limita lui NU.
Cu ce înlocuim NU?
Putem înlocui NU-ul cu oglindirea emoțională („atunci când faci asta, eu mă simt…”) sau cu alternativele. Copiii au nevoie de repere, de alternative pentru a învăța să discearnă, mai ales în cazul în care nevoia lor se lovește de nevoile celorlalți („mă deranjează zgomotul mașinuței tale și nu mă pot concentra, dar te poți juca liniștit în camera ta”).
Putem înlocui NU-ul cu DA-ul care este în acord cu noi. Atunci când copilul spune „putem să ne uităm azi la un film?” sau „pot să mă duc cu colegii în parc după școală”, lucruri rezonabile, dar care fie nu sunt posibile zilnic, fie sunt confortabile doar în anumite condiții, putem să răspundem „Da, ne putem uita mâine la film, pentru că este posibil ca azi proiectul tău să ne ia mai mult timp!” sau „Da, te poți duce doar dacă este și un adult cu voi”) astfel încât copilul să se simtă auzit, respectat și responsabilizat, susține psihoterapeutul. Va înțelege astfel că există soluții pentru nevoile lui, va învăța cooperarea și va înțelege că este important ca și noi să ne simțim confortabil.
Când copilul este cel care spune NU, cum procedăm?
Dacă scopul nostru este să-l facem să se răzgândească, este posibil să pierdem contactul cu el și cu nevoia sau emoțiile lui din momentul respectiv. Orice comportament are un scop și parentingul actual este de acord, în majoritatea abordărilor, că scopul copilului NU este acela de a-și enerva părintele. Scopul are legătură cu o nevoie emoțională a copilului.
Copilul care spune NU la orice inițiativă sau idee a adultului poate să aibă ca scop să atragă atenția asupra unui moment sau aspect în care nu a fost consultat, dar care pentru el este important. Copilul care spune NU la insistența părintelui de a mânca poate avea ca scop exprimarea nevoii de a fi lăsat să aleagă. Este felul lui de a spune „vreau să conteze părerea mea”. Dacă un copil spune NU activităților sociale, este posibil să-și exprime de fapt neîncrederea în capacitatea lui de a comunica, de a face față lumii.
Dacă vom lua personal reacțiile copiilor, vom intra în jocul de-a „cine este mai puternic”, ceea ce nu poate să aducă decât tensiune, conflict, frustrare și lipsă de încredere. Așadar, scopul nostru este să înțelegem la ce spune copilul NU. Astfel, îl învățăm că el contează, că putem avea răbdare și deschidere, ceea ce pentru copil se traduce prin încredere în relație. Este ușor să facem copiii să fie obedienți, este însă provocator și binefăcător pentru creșterea întregii familii să ne antrenăm starea de prezență și conștiență în relațiile cu copiii și să-i lăsăm să-și asume alegerile și consecințele, fiindu-le alături și încurajându-i.
