În urmă cu 6 ani, când mi-am făcut blogul, nu știam că e unul de parenting. Eu știam că vreau să scriu și să împărtășesc informațiile la care aveam acces. Pentru că totul era trecut prin filtrul meu și prin sfera mea de interese, vrând-nevrând, blogul a fost destinat femeilor și mămicilor, urmând ca în timp să devină un blog pentru părinți în toată regula. Pe Youtube mă urmăresc foarte mulți copii și simt de acolo valul lor de energie, dar aici, pe blog, am comunicat și am dezbătut în mare parte subiecte pentru părinți.
Îmi doresc ca acest articol să fie o sursă de inspirație și motivație pentru copii, dar mai ales pentru părinții care trebuie să înțeleagă că nu copiii au nevoie de noi, noi avem nevoie de ei și că datoria noastră este să le dăm aripi și, mai apoi, să-i învățăm să zboare.
Am stat de vorbă cu Rareș și Andrei, doi tineri care la 20 de ani fac lucruri cu adevărat remarcabile și se implică activ în societatea civică. Poveștile lor sunt destul de diferite, dar, într-un fel, au ajuns amândoi la destinația spre care aspirau. Părinții lui Rareș au fost mai reticenți la ideile lui, în timp ce părinții lui Andrei i-au dat încă de la început libertatea să urmeze calea pe care și-a dorit-o, dar amândoi au ajuns astăzi să facă ceea ce le place și, cel mai important pentru noi toți, să aducă o schimbare în societate.
Eu i-am descoperit prin intermediul campaniei Metropolitan Life – 20 la puterea 20 realizată în parteneriat cu revista Biz, o campanie care își propune să îi promoveze pe tinerii care au puterea de a aduce o creștere exponențială României. Mi-am dorit să aflu de la ei ce aș putea eu să fac pentru copiii mei ca să-i ajut. Noi, ca părinți, ar trebui să înțelegem că există diferențe de mentalitate, de trăiri, de concepții, de viață și trebuie să ne adaptăm la nevoile lor, fiindcă nu e suficient să le spunem „eu sunt mama, faci ca mine/ știu mai bine/ așa zic eu”.
Vă invit și pe voi să-i descoperiți pe Andrei și Rareș și să meditați puțin la părerile lor:
Rareș Matei Manolache este student la The Entrepreneurship Academy, este antreprenor și lucrează în paralel în trei business-uri. În 2017 a câștigat Social Impact Award cu TeenTank, o comunitate de tineri de liceu care fac problem-solving pentru companii.
FOLLOW ME
Foto: Revista Biz
Unii tineri la 20 de ani descoperă cluburile, au alte preocupări. Tu ai ales să conduci un business. De unde unde ți-a venit ideea business-ului?
A plecat de la o discuție cu o prietenă, Alexandra Butmălai, care are un business social. Vorbeam acum 2 ani despre cum am putea să ajutăm tinerii de liceu să fie mai bine pregătiți pentru mediul corporate și pentru job-urile viitorului. La vremea respectivă era studentă la facultatea la care sunt și eu acum, Entrepreneurship Academy, unde la fiecare sfârșit de semestru avem un proces care se numește 24 hours challenge în care vin companiile la noi cu o problemă și noi în 24 de ore trebuie să găsim o soluție, iar echipa care propune cea mai bună idee câștigă.
Când a început lucrul acesta?
Acum doi ani și ceva am fost în internship la Alexandra în business și m-am gândit că îmi place mult domeniul și că aș vrea să am ceva al meu. La momentul respectiv eram în liceu și mă enerva foarte tare să stau în bancă la liceu și să nu pot face nimic. În perioada aia a fost înscrierea la Social Efect Awards, o competiție internațională de antreprenoriat social și așa a început totul. M-am gândit că pot să iau ideea din spatele 24 hours challenge și să o fac pe mai multe zile.
Ce au spus părinții tăi când le-ai povestit despre planurile tale?
Tatăl meu a fost mai reticent pentru că e Profesor Universitar la Politehnică și nu prea înțelege cum pot face un business fără să am o facultate care să îmi dea o bază. A zis că e ok să am un business, dar după ce știu un domeniu foarte bine. Eu nu sunt de părerea asta. Prefer să învăț din experiență, de asta am ales și facultatea asta bazată 90% pe practică. Mama nu a fost așa reticentă, dar nu pot să zic că au fost deschiși din prima. Acum mă ajută și mă înțeleg pentru că au văzut că fac ceva ce îmi place și îmi iese.
Ce ai simțit când nu te-au susținut?
Nu știu cum să descriu emoția. Nu am fost niciodată genul de copil cu 10 pe linie, pasionat de școală, în sensul acceptat de sistemul actual, iar ai mei au fost genul de tineri și studenți care au avut mereu note mari. Cumva a fost o discrepanță între viziunile noastre, dar nu a fost ceva care să mă frustreze foarte tare pentru că de mic am învățat că dacă îmi doresc ceva cu adevărat, trebuie să insist. Și am insistat până când au înțeles că nu pot să-mi schimbe viziunea despre lume, iar acum ne înțelegem.
Cum a fost copilăria ta?
De mic mi-a plăcut să fiu înconjurat de oameni mai mari decât mine. Îmi plăcea să cunosc oamenii și acum sunt în continuare super pasionat de comunități și împărtășirea experiențelor. Am făcut muzică: chitară, vioară, am învățat în paralele singur tobe și pian, când s-a apucat și sora mea de pian. Muzica a rămas în continuare un hobby, iar când mai am timp liber îmi iau chitara și mai cânt în parc sau prin Vama Veche, pe plajă. Sunt pasionat de fotografie, pozez tot ce mi se pare interesant, mai mult cu telefonul pentru că mi se pare cel mai simplu. Nu pot să zic că am fost ținut în casă. Vara plecam de acasă la 9-10 dimineața și stăteam cu copiii sau mă plimbam prin oraș până la 10 seara. M-am dus și în tot felul de tabere și excursii, nu mă pasionau jocurile video sau jocurile pe calculator, îmi plăcea mai mult să ies afară. Și acum dacă stau în casă mai mult de o zi îmi vine să mă urc pe pereți.
Dacă ai putea să schimbi ceva în învățământul românesc, ce ai schimba?
L-aș face mult mai adaptat pe ce se întâmplă acum în lume. Multă materie mi se pare redundantă pentru secolul în care suntem pentru simplul motiv că dacă mă interesează ceva pot să dau un search pe google sau să întreb pe cineva care e expert sau cunoaște mai bine domeniul respectiv. Aș pune mai mult accent pe practică și experiențe între oameni, să nu mai fie așa individualist, ci bazat mai mult pe lucrul în echipă. Am înțeles multe din conceptele de la matematica din liceu abia când am început să învăț eu niște proiectare 3D și să mai citesc și am înțeles exact la ce pot să folosesc anumite teoreme, formule și metode de gândire. Școala nu îți explică și cum se aplică în viața reală, în natură, în lucrul cu oamenii sau în calcularea unor costuri într-un anumit tip de business. Sunt formule matematice din liceu care se folosesc în analiză la bursă. Dacă mi-ar fi zis cineva asta în liceu poate eram mai interesat. Mi se pare că educația la momentul de față e bazată pe teorie, memorare și notare în funcție de cât de bun memorator ești. Iar eu nu sunt un bun memorator. Și dacă scriu un speech, dacă trebuie să-l spun în fața cuiva nu pot să-mi rețin propriile idei cuvânt cu cuvânt.
Când ar trebui să se producă această schimbare? La grădiniță, gimnaziu, liceu, facultate?
Aș spune că de la grădiniță ar trebui să se pună mai mult accent pe lucrul în echipă. În I-IV e important să înveți să citești, să scrii, să calculezi, sunt informații de bază și nu poți spune că nu sunt necesare, dar modul de gândire ar trebui să fie bazat mai mult pe cât de aplicabile sunt anumite concepte care sunt repetate și impuse copiilor de mici. Sunt anumite „tehnici” care nu ar trebui să mai existe. De exemplu, știu că la grădiniță, când făceam ceva, eram trimis la colț. Asta mi se pare o prostie pentru că înveți copilul că dacă face ceva greșit trebuie să se simtă rușinat și să fie izolat de restul și asta nu mi se pare ok. Ar trebui să-i explici de ce a greșit, de ce ar trebui să procedeze altfel, să înțeleagă impactul acțiunilor asupra mediului și oamenilor. Mi se pare că multe lucruri care sunt învățate sau predate nu sunt gândite în așa fel încât să nu afecteze pe o perioadă lungă de timp dezvoltarea unui tânăr.
Ce părere ai despre părinții care își duc copii la 2-3 activități extrașcolare în fiecare zi?
Am fost genul ăla de copil. Când eram mic mă duceam la Palatul Copiilor la toate chestiile posibile. Mi-a plăcut, sincer. Am făcut puțin din toate ș mi se pare o metodă bună de explorarea lumii, numai că nu trebuie dusă la extrem. Sunt unii părinți care își trimit copiii la after-school sau la activități extrașcolare numai ca sa nu stea cu ei pentru că probabil nu au timp, sunt ocupați, nu vor să petreacă prea mult timp cu copilul; nu știu care sunt cauzele din spatele unei astfel de abordări. Din ce am citit și am văzut pe pielea mea, părinții au un impact mare în dezvoltarea tinerilor și lipsa prezenței lor în dezvoltarea noastră duce la anumite traume, frustrări, comportamente care nu sunt benefice.
Dacă ar fi să schimbi ceva la părinții tăi ce ar fi?
Există vorba aia că sunt părinții tăi și trebuie să-i accepți așa cum sunt și sunt de acord cu asta. Datorită felului în care m-au crescut sunt astăzi așa cum sunt. La momentul de față încerc să-i înțeleg, dar cred că trebuie să fie mai comunicativi; țin foarte multe chestii în ei și nu vor să discute liber, nu spun mereu ce simt. Dar asta cred că ține de fiecare om în parte, dacă e mai introvertit, mai extrovertit. Dar aș încerca să-i fac să fie mai deschiși la conversație.
Să-și ia diploma de bac, chiar dacă e o diplomă fără prea multă valoare dacă o ai, dacă nu o ai nu poți face nimic
Să presupunem că ai în fața ta un adolescent căruia nu-i place așa mult la școală. Ce i-ai spune?
Să se țină de școală că și școala e importantă. Să-și facă treaba acolo: să meargă la ore, să-și dea testele, să-și ia diploma de bac, chiar dacă e o diplomă fără prea multă valoare dacă o ai, dacă nu o ai nu poți face nimic. I-aș spune să nu se concentreze așa mult pe ce-l supără la școală și să se concentreze mai mult pe ce poate face în timpul liber. Să se implice în voluntariat și proiecte extrașcolare. Din experiența mea și a prietenilor mei, pot spune că voluntariatul, proiectele și activitățile extrașcolare ne-au dezvoltat destul de mult și ne-au făcut ceea ce suntem acum.
Ce le-ai spune părinților acestui adolescent?
Dacă sunt părinți care țin morțiș că școala e cea mai importantă și că nu e ok să își folosească timpul și în alt fel le-aș spune să se gândească la ei când erau tineri, să se întrebe dacă școala a fost importantă pentru ei și dacă au investit tot timpul în ea. Le-aș spune că ar fi mult mai bine dacă și-ar asculta copiii. Poate copilul visează să fie dansator sau muzician sau actor și pentru el dezvoltarea artistică e mult mai importantă.
Fă-mi un top 3 diferențe între generația ta și a părinților tăi
- Suntem mult mai deschiși la a încerca lucruri noi, ne avântăm mult mai ușor în necunoscut, nu ne gândim de prea multe ori înainte să facem ceva, preferăm să experimentăm cât mai mult din tot, față de generația lor care era mai conservatoare din cauză că au prins era comunismului.
- Suntem mult mai conectați la tehnologie. Mama încă mă sună să mă întrebe cum face anumite lucruri cu telefonul; dacă îi dau acum telefonul unui copil de 4 ani înțelege 90% cum se folosește telefonul. Suntem mult mai abili să folosim tehnologia în avantajul nostru.
- Părinții sunt mai axați pe proprietate, să deții casă, mașină, să ai un loc de munca stabil. Noi preferăm să stăm într-un apartament închiriat, să schimbăm orașul în care stăm, suntem mult mai mobili din toate punctele de vedere.
Andrei Stupu este Brand Manager la Școala de Valori și facilitator în cadrul programelor de training ale Khastalia Consulting. Vorbește despre educație, comunicare și orientare profesională și din copilărie a știut că trebuie întotdeauna să facă mai mult și să își depășească condiția.
Foto: Revista Biz
Ești la vârsta la care alți tineri au cu totul și cu totul alte idei: cluburi, fete, distracție. Tu ai alte activități, ai ales să conduci un business. De unde unde această pasiune și de ce?
Cred că a fost vorba de fapt despre un cumul de întrebări care au ajuns să mă aducă pe mine în punctul în care mi-am dat seama că ar fi important să fac ceea ce îmi place și, de ce nu, lucrurile astea să meargă cât mai mult într-o zonă profesională. Am plecat foarte repede de acasă, pe la 14 ani, când am vrut să urmez cursurile unui liceu din orașul Bacău. În primul an de liceu au fost câteva întâmplări, elemente care m-au maturizat, atât în ceea ce privește locul în care am stat, fiind în gazdă la o bătrână de 86 de ani, după aceea ideea de a te integra într-un mediu nou și întrezărirea oportunităților de dezvoltare pentru că de la o vârstă fragedă am știut că locul în care m-am născut nu era potrivit pentru mine și simțeam că trebuie întotdeauna să fac mai mult și să-mi depășesc condiția. M-am născut undeva la țară, la vreo 80 de km de Bacău.
Când vine vorba de opțiuni, ieșiri în club, ieșiri cu prietenii vs job, eu nu le-am văzut așa. Niciodată nu a fost vorba despre a reprima niște dorințe și de a alege efectiv să fac lucruri care aveau mai mult de-a face cu zona profesională. Ce m-a ajutat pe mine cel mai mult a fost faptul că am avut întotdeauna prieteni mai mari decât mine, am mers în Vamă înainte de bac cu un grup de prieteni care aveau 30+ și m-am întors cu o seară înainte de proba scrisă la limba română. Am făcut tot felul de chestii nonconformiste. Mergeam în club foarte des, dar tot cu oameni mai mari decât mine și cumva, tot ceea ce s-a întâmplat în zona mea de networking a ajutat foarte mult să coaguleze atât informațiile pe care le luam din cărți, din conferințele la care participam și din alte activități care să mă dezvolte personal și personal. E vorba și de congruența asta.
Ce au spus părinții tăi? Te-au susținut? Ți-a fost greu să stai departe de familie?
Părinții mei sunt doi oameni minunați cu care am o relație excepțională. Nu i-am învinovățit niciodată și nu am considerat că a fost ceva ce ar fi putut să facă și nu au făcut. A fost vorba doar despre o serie de oportunități pe care unii copii le au și alții nu le au. Eu am avut parte de susținerea lor și privind în urmă, îmi dau seama că gradul de independență pe care ei m-au lăsat să mi-l creez a fost unul din factorii care au contat foarte mult și m-a ajutat să mă dezvolt foarte repede. Părinții mei nu mi-au impus niciodată să-mi aleg un liceu, să-mi aleg facultatea, să-mi aleg felul în care îmi petrec timpul. Fiind de foarte mic auto-responsabilizat, cumva nu mai aveau acea formă de autoritate care ar fi putut să modereze opțiunile mele. În același timp a fost genul acela de relație în care când eram în gimnaziu plângeam că nu am luat 10 și ei nu știau cum să mă mai liniștească, să-mi spună că e totul în regulă, când eram la liceu spuneam că îmi pare rău că nu pot să merg la două olimpiade în același timp și îmi spuneau că e foarte bine, că e cazul să mă mai moderez, când am ajuns să am două job-uri în același timp mi-au zis că poate ar trebui să am mai mult timp pentru mine. De fapt, ei mi-au dat genul de sfaturi în oglindă față de ce se întâmplă de fapt în relația părinte-copil.
Fiecare om își spune o poveste într-un anumit fel pentru a putea să facă față realității.
Ce contează? Școala sau experiența? Sau pur și simplu crezi că ai fost omul potrivit la locul potrivit și că ai avut noroc?
Am avut întotdeauna o purtare moderată cu privire la foarte multe dintre lucrurile cu care ai de-a face în viață. Nu am fost un fan al sistemului de educație românesc, dar mi-a plăcut să învăț. Erau lucruri pe care știam să le fac și am zis „de ce nu?”. În prezent sunt încă student la facultatea de Istorie și după un an în care am terminat în top, anul acesta cu greu am reușit să mai ajung la examene în sesiune și chiar mi-am dat seama că într-adevăr foarte multă din informație de acolo nu e utilă și relevantă sub nicio formă în ceea ce înseamnă dezvoltarea mea. Sunt un om al experienței, al puterii comuniunii, al lucrului cu oameni care sunt modele pentru mine, al încercării unor domenii în care inițial pare că nu aș avea nicio experiență, dar pe care le îmbrățișez de multe ori cu foarte multă deschidere. La mine e cumva vorba și de felul în care aleg să îmi spun povestea. Am acest crez că fiecare om își spune o poveste într-un anumit fel pentru a putea să facă față realității. Povestea pe care mi-o spun eu este că tot ceea ce fac este despre a da maximum, chit că asta e despre spațiul școlar. Acum nu mai este pentru că pur și simplu mi-am dat seama că la nivel de opțiuni e mult mai important ce fac la job decât să-mi iau concediu cât ține sesiunea și să tocesc pe de rost evenimente istorice. Sunt foarte conștient de lucrurile pe care le fac și în momentul în care spun da unui lucru în pofida altuia e clar că acolo e focusul meu. Cât despre a judeca lucrurile ca fiind albe sau negre, nu e stilul meu. Nu aș spune nici că școala e complet greșită, nici că e cheia dezvoltării. Sunt toate contexte pe care noi alegem cum le tratam și din care noi alegem ce ne luăm.
Au fost foarte multe provocări, dar eu am aerul ăsta obositor de optimist, mai ales când vine vorba de experiențe retrograde. Am avut o perioadă în care am analizat mai mult perioada aceea a începutului liceului și într-adevăr a fost greu să mă mut la o bătrână care avea 86 de ani, care îmi spunea că la ea în casă este Satana. Să stai un an de zile într-un loc în care ai un singur radio în care merge Trinitas și un bec în bucătărie, să nu ai apă caldă deși trăiești în oraș. Să faci față provocărilor pe care psihologic ți le ridică viața cu un om care devine pe zi ce trece mai labil psihic, dar care în același timp ajunge să joace un rol emoțional, că până la urmă se creează o legătură de convivialitate acolo. Da, am avut de trecut pragul ăsta, dar acum, având ochii pățitului îmi dau seama că a fost cheia care mi-a deschis apetitul pentru lectură pentru că încercam să evadez din realitatea cu ea în povești și în cărți de psihologie pentru a înțelege mai bine ce i se întâmplă și ce ni se întâmplă în raporturile noastre comune. Apoi a urmat transferul la București în clasa a XII-a, venirea la Jean Monet după ce 3 ani am învățat la Bacău într-un Colegiu complet diferit, zecile de ore de voluntariat pe care le făceam în timp ce alții îmi spuneau că e inutil, când de fapt asta era oportunitatea care mi-a deschis ulterior drumul în toate cele 3 lucruri pe care le fac acum la nivel profesional: sunt Board Member în Libra, unde am început ca beneficiar la 10 ani, apoi ca voluntar și după aceea ca reprezentant internațional, sunt Brand Manager la Școala de Valori, iar prima dată am văzut organizația în 2016, când eram în clasa a X-a și am fost beneficiar în proiectul Excepționalii, iar la Khastalia am ajuns să lucrez tot printr-o serie de conexiuni din activitatea mea din societatea civilă în lumea ONG-urilor, deci nu a fost niciuna dintre ele condiționată de vreo recomandare academică, dar secretul trecerii prin lucrurile astea grele e ca ulterior să înțelegi că toate sunt lecții.
Ce ar trebui să facă părinții, cum ar trebui să își trateze copiii? Ce ar trebui să facă adolescenții?
Definim oamenii prea repede și prea ușor în baza unor criterii superficiale. A fi bun la școală pentru mine nu a însemnat a ști lucruri, ci poate mai multă responsabilitate în zona asta de formare academică. Dar asta venea dintr-o formulă educațională pe care mama a aplicat-o coerent încă de când eram mic, poate fără știrea ei conștientă și cu atât mai mult a mea. Tot ce făcea ea era în zona de responsabilizare. Nu am fost certat niciodată pentru că am spart un pahar sau am dărâmat chestii. Replica era „ok, ai făcut asta, ce soluții găsești pentru a o rezolva”. Și întotdeauna trebuia să identific soluția și soluția exista. Când pleca de acasă ne lăsa o listă mie și surorii mele de responsabilități, de sarcini de împlinit. Am învățat să număr scoțând ouăle de la cloșcă și să citesc pentru că sora mea îmi fenta lista de atribuții și uneori îmi dădea mai multe. A fost vorba de această responsabilizare și ulterior, când am ajuns la școală, am înțeles că performanța mea școlară este consecința unor serii de acțiuni pe care le fac. Părinții ar trebui să pună mult accent pe perioada preșcolară, pe cum copilul ajunge să se raporteze la o serie de valori, printre ele poate responsabilitatea. Orice copil are un potențial extraordinar. La Școala de Valori, misiunea noastră este să fim călăuză, să-i ajutăm pe tineri, să-i ghidăm astfel încât să devină creatorii propriilor vieți și asta se întâmplă printr-o formulă educațională nouă, dezvoltarea prin valori, care presupune 4 aspecte: dezvoltarea personalității, dezvoltarea caracterului, implicare civică și mindfulness. Toți cei 4 piloni sunt la fel de importanți, dar pornim în abordarea educațională de la ideea că fiecare copil are un potențial extraordinar pe care poate contextele în care el s-a întâmplat să fie nu l-au ajutat să și-l exprime. Părintele al cărui copil nu e încântat de școală ar trebui să găsească opțiuni și alternative. Poate nu e cea mai potrivită formulă, poate stilul de învățare este diferit, poate grupul, colegii nu îi conferă siguranță. Toți pornim de fapt de la o serie de nevoi și de valori care ne fac fie să ne simțim confortabili, fie nu, și de acolo rezultă implicarea noastră în niște procese, energia pe care o avem, satisfacțiile pe care ajungem să le avem. Greșim punând carul înaintea boilor de cele mai multe ori.
Care sunt cărțile care ți-au plăcut și cărțile pe care orice tânăr ar trebui să le citească?
În colaborare cu editura Publica am avut o rubrică de carte în cadrul emisiunii pe care eu am prezentat-o timp de un an, „Generația Z”. Ca cititor, sunt mai pe nișă. Îmi plac autori precum José Saramago, care e foarte critic și greu de accesat, dar e cel căruia i-am citit toată opera. Dincolo de preferințele mele, tinerii ar trebui să citească lucruri din domeniile care îi pasionează cel mai mult. Desigur, sunt câteva fundamente de la care pornim atât în ceea ce privește literatura cât și cărțile de dezvoltare personală. La capitolul acesta, cărțile mele favorite de dezvoltare personală sunt memoriile pentru că însumează experiența de viață a oamenilor și dau efectiv acea doză de realitate. Ultima carte care m-a motivat foarte mult a fost Tara Westover – Învățare, povestea unei actuale profesoare la Cambridge care a pornit din a fi un copil care nu avea nici măcar certificat de naștere până la 9 ani pentru că tatăl ei credea în Iluminati, după aceea s-a înscris la Colegiu fără să aibă diplomă de liceu, un parcurs care pe lângă izul de motivație pe care ți-l dă îți face și un contact cu realitatea atât de aspru că te emoționează până la lacrimi.
Desigur, sunt câțiva autori contemporani pe care nu ai cum să-i ratezi, chit că scriitura lor e enciclopedică și spun unii că adună generalități care sună bine, dar, hai să fim realiști, e nevoie de asta, mai ales în momentul în care ești la început și vrei să îți faci o bază, deci îi recomand pe Harari, Seth Godin, Brené Brown chiar Simon Sinek.
Dacă ai fi ministrul învățământului care ar fi primele 5 lucruri pe care le-ai schimba?
Asta cu dacă ai fi X ce ai face e desigur o întrebare care îți accesează imaginația. Dar eu sunt conștient că toate procesele astea, de fapt lucrurile la nivel de societate și la nivel de ansamblu nu sunt schimbate de niște reprezentați sau oameni care se află la vârful piramidei. O mișcare sănătoasă integrativă are la bază un motor mult mai amplu, e vorba de o schimbare de mentalitate în toate domeniile, o schimbare care se fundamentează pe energia tinerei generații complementată de o experiență aplicată corect celorlalte generații. Ulterior, printr-o colaborare intergeneraţională funcționează un nou sistem, se fundamentează o formulă pe baza noilor idei, abia aici e momentul în care cineva ar putea să facă 5 lucruri, să le propună și ar avea cum să funcționeze. Altfel, a da directive și a încerca să mergi cu o mașină la viteza de 200km pe ora pe o uliță de sat, nu e funcțional.
Aș schimba metodele de evaluare, aș schimba felul în care se face consilierea vocațională, felul în care funcționează relația elev-părinte-profesor, aș implementa unul dintre elementele de fuziune ale organizației pe care le reprezint, să fie implementat curriculum bazat pe educația prin valori în școli. Sunt țări care funcționează de ceva ani pe sistemul ăsta și au rezultate. În același timp, aș face foarte multe consultări publice în care experții în educație și oameni care pot avea opinii pertinente să și le exprime.
Pur și simplu e iar vorba de mentalitate, dar asta așa, meta, legată de întreaga cultură și cred că nu e doar aici la noi, e un fenomen global, să începem să spunem caracteristic. Care sunt caracteristicile generației Y, care sunt caracteristicile generației Z și atunci, prin crearea unor caracteristici, maparea lor, expunerea lor aprofundată, prin tot ce înseamnă zona asta de psihologie ajunge să se creeze această formă de narațiune în care e clar că fiind atât de puternice diferențele, acești oameni nu vor putea sa funcționeze împreună.
Plus ca se suprapune foarte mult forma relaționară intrafamilială pe formă de relaționare extra-familiară. Dacă bunicul are un debate cu mama, care are un debate cu fiul și apoi fiul din nou cu bunicul, e clar că în societate un om de vârsta fiului cu un om de vârsta mamei nu vor avea același opinii și nu se vor înțelege. Bun, sunt de acord cu asta, dar schimbarea de mindset ar trebui să fie în zona „cum poate acest mix să creeze poate chiar un spațiu professional, o formă de colaborare din care să iasă lucruri extraordinare?”. De exemplu, Președinta Asociației noastre, Școala de Valori, este Silvia, care are 55 de ani, vârsta mamei mele, și de foarte multe ori mergem împreună în deplasări și gândim împreună noi strategii și proiecte și văd cât de mult ne ajută că suntem din generații diferite și că ne completăm foarte bine. În același timp, toată echipa noastră funcționează așa fiind foarte mulți tineri, care aduc un imput din zona asta de caracteristici mai mult ale Z-ților, că ăsta e targetul căruia ne adresăm. Dar, efectiv, mindset-ul pe care Silvia l-a avut pentru a forma această nouă echipă e focusat pe colaborare intergenerațională.
Apropo de lecții, fiecare om își caută menirea în viață și îți trebuie ceva dezvoltare personală până ajungi să te cunoști și până ajungi să descoperi care e motivul pentru care vii pe aceasta lume. Crezi ca ți-ai învățat lecțiile? Ți-ai descoperit menirea?
Managerii de companii se plâng că tinerii vor bani mulți fără să muncească. Le scapă ceva?
De fiecare dată când aud fraza asta mă gândesc cum ar suna pe dos: că de fapt managerii vor muncă multă cu angajați plătiți pe bani puțini. Cred că așa a fost dintotdeauna. E un sindrom capitalist, nu cred că e vorba doar de noua generație. Tinerii au un scor mai scăzut la capitolul loialitate și asta nu se întâmplă pentru că nu sunt la fel de responsabili, ci e o formă de evoluție. Ei au acces acum la tot felul de discursuri motivaționale, de personaje care ies în spațiul public și afirmă că au avut curajul de a face o schimbare în viața lor și afirmă că nu s-au temut de nimeni și de nimic și, atunci când ai acces, crești și trăiești cu acest stil de a gândi, în momentul în care la locul de muncă apare o disfuncționalitate, tânărul ia atitudine și pur și simplu își dă demisia. Tatăl sau mama lui nu ar fi făcut acest lucru sub nicio formă, pentru că se aflau în contexte profesionale în care te-ai angajat la 20 de ani, la 60 ieși la pensie tot de acolo. Despre asta e vorba de fapt. E o frică și o învinuire nefondată din punctul meu de vedere.
Ce crezi că ne lipsește în ziua de azi?
Poate mai multă autenticitate. Întrebarea pe care mi-o pun repetitiv de când am început interviul e dacă nu sunt cumva prea demonstrativ, poate prea evaziv, dacă nu sunt cumva prea precis, poate prea aspru cu unele lucruri și mă tot auto-chestionez. Cred că ne intoxică puțin ultra expunerea și oportunitatea de avea păreri pe toate rețelele și de a încerca să le exprimăm sub o formulă care să nască atenția celorlalți și de aici rezultă lipsa aceasta de autenticitate. Ne mai lipsește căldura, pentru că renunțăm la relațiile construite și sincere și asta e tot de la o formă de inducere a artificializării din ce în ce mai mult în toate lucrurile pe care noi le facem. E o întrebare grea pentru că eu sunt genul care se uită la ce avem, nu la ce ne lipsește și asta le doresc tuturor celor care aleg să citească acest interviu.
Metropolitan Life sărbătorește anul acesta 20 de ani, așa că alături de Revista Biz a adus în atenția noastră 20 de tineri de 20 de ani care prin realizările lor remarcabile construiesc România de mâine, o Românie mai optimistă, mai educată și mai tehnologizată. Vă invit să descoperiți și alte povești de succes ale tinerilor din România și să îmi spuneți cum încercați voi să-i ajutați pe copiii voștri să devină cea mai bună versiune a lor.
Mulțumesc că ai citit acest articol. Dacă informațiile ți se par utile, le poți împărtăși cu prietenii tăi cu un simplu SHARE. Pe mine mă găsești zilnic și pe pagina mea de facebook, Instagram sau pe canalul de Youtube.
Hai cu mine pe:
Facebook: https://www.facebook.com/ela.craciun/
Instagram: https://www.instagram.com/elacraciun/
YouTube: https://www.youtube.com/elacraciun
Succesul înseamnă ca ai realizat ceea ce ți-ai propus in viața : familie împlinita , un job bine plătit , casa, masina, vacante , dar și persoana iubita .
Super gandire pentru niste copii in fond. Sper ca si geo sa aiba succesul lor in meseria de programator IT.Trebuie munca pasiune si talent ca sa reusesti sa faci CE iti proprui in viata. Succesul e visul care se implineste
Mi-ar plăcea ca cei doi sa fie reprezentativi pentru generatia lor. Dar, din varii motive, cred ca sunt excepții. Cel puțin deocamdată! Poate, in timp, ajutați de schimbarile de mentalitate ale generatiei parintilor lor, lucrurile vor evolua diferit pentru copii.
Felicitări, băieți!