Sunt două categorii de părinți:
- Părinți care cred că pot dicta/controla destinul social, profesional și uman al unui copil.
- Părinți care înlesnesc și devin martorii alegerilor personale, sociale și profesionale pe care le poate face copilul pentru a deveni cineva pentru sine și pentru alții.
Și unii și alții au argumente clare care să le susțină demersul. Și unii și ceilalți cred că au dreptate atunci când conduc sau sunt martorii devenirii copiilor lor.
Primii se ghidează după dictonul (moștenit sau dobândit): „Eu știu mai bine ce este…bine pentru el! Trebuie doar să mă asculte și mai târziu îmi va mulțumi!”. Și în bună parte, copiii ajung să le mulțumească părinților pentru angajamentul pe care și l-au luat călăuzindu-le creșterea și educația, în pofida faptului că au făcut-o de pe poziția de despot.
Din nefericire și pentru unii și pentru alții, din ce în ce mai mulți copii nu mai sunt dispuși să respecte autoritatea nedemocrată și pornesc un război surd care afectează ambele tabere. Copilul devine opozițional, apoi rebel, apoi intră într-un program de autodistrugere. Pentru că a căpătat atenție afectivă greșit gestionată. Pentru că i-au fost lezate propriile înțelegeri vis-à-vis de nevoile sau dorințele proprii. I-au fost respinse lecțiile care i-ar fi generat o cale sau alta, pornite din alegeri sau credințe personale, chiar și făcute instinctual și nu ca urmare a unui discernământ matur.
Cea de-a doua categorie de părinți, susțin, cum altfel, că au dreptate, lăsându-i pe copii să trăiască tot ce aleg ei să trăiască. Și procedează astfel pentru că își spun că nu au voie să intervină în alegerile copilului lor, că el știe cel mai bine pe ce drum să meargă, astfel încât să reușească să trăiască mulțumiți, în armonie cu ei înșiși.
Se întâmplă ca anumiți copii, prin schema unei personalități indecise, nedefinite, să nu fie pregătiți să facă alegeri care să le aducă beneficii și, în cele din urmă, se definesc în umbra unor personalități tiranice, poate chiar de aceeași vârstă, și dintr-un spirit gregar și din nevoia de a face alianță cu ceea ce ei cred că reprezintă o autoritate sau un acces la putere, devin coruptibili și…rebeli sau victime.
FOLLOW ME
Și o să-mi spuneți că nu au primit iubire și că au fost lăsați de izbeliște, comunicarea fiind călcâiul lui Ahile în povestea lor parentală și filială de viață. O să-mi spuneți că și într-un caz și în celălalt abordările educaționale au fost neinspirate, nepotrivite personalității copiilor lor. O să-mi spuneți că rebeliunea și opoziția unor copii reprezintă excepții.
Ei bine, destinul ți-l faci și singur. Dar sunt și elemente care „complotează” pentru a împlini un destin. Se numesc sincronicități și au un mic procent de fatalism. Sunt acele întâmplări neverosimile care înlesnesc geniul/harul/talentul.
Cum să ajutăm un copil să-și împlinească destinul BUN?
- Aflați ce tip de personalitate are copilul și mulați-vă pe dinamica acestei personalități, n-o înăbușți, nu vă doriți să o schimbați conform nevoilor voastre parentale/sociale. Va deveni ori un copil fără voință și încredere, dependent de tine, ori un rebel nefericit, prea ocupat să te înfrunte ca să își mai urmeze visele, talentele. Dar nici nu forțați personalitatea unui copil să fie ceea ce credeți voi că trebuie să fie.
- Un copil trebuie lăsat să exploreze în voie și să învețe din rezultatul acestor explorări, cu beneficii sau cu…consecințe.
- Ca să învețe corect și complet, comunicați fără critică, fără autoritate manifestă, despre o alegere sau alta, despre învățăminte, despre greșeli și despre transformarea greșelilor în experiențe complet noi, pozitive.
- Îndrumați-l să urmeze o activitate socială/educațională/sportivă sau alta. Copilul va alege cu partea aceea din el care îl inspiră, bucurându-l. Respectați-i alegerea. Curând, veți fi mândri de el.
- Comunicarea prin iubire, acceptare și înțelegere este cheia formării unei personalități puternice, democrate, armonizate cu propriile nevoi, dar și cu…întregul. Nu vorbiți niciodată despre nimic relevant – important, atunci când starea emoțională a unuia sau a ambilor este în derivă, când sunteți obosiți, triști, irascibili, nervoși , anxioși. Relaxați-vă, priviți lucrurile din perspectiva unei minți și a unei înțelegeri deschise și abia apoi puteți vorbi pe îndelete despre ce vă doare, despre ce vă preocupă, despre ce vă înspăimântă.
- Lăsați-l să experimenteze ce dorește dacă acest experiment nu contravine unor norme morale, unor cerințe clare sau unor reguli unanim acceptate. Din când în când, regulile pot fi încălcate dacă la baza acțiunii se află o nevoie înaltă, un angajament important etc.
- Regulile nu sunt făcute doar ca să le respecte copiii, ci cu atât mai mult părinții, modelele primare ale copiilor. Regulile trebuie să existe încă din primul an de viață al copilului. Copilul se simte protejat (în siguranță) prin aplicarea acestor reguli/ în interiorul acestor reguli, aparent impuse, în realitate, „organice” nevoilor sale primare și secundare. Haosul și permisivitatea nu fac casă bună cu Eul imatur. Atenție! Regulile să fie simple și să nu depășească numeric degetele ambelor mâini. Ce e prea mult strică.
- Promisiunile trebuie respectate.
- A greșit, nu e un capăt de lume. Cum să învețe despre sine sau despre viață? Ajută-l să-și înțeleagă greșeala să și-o accepte dincolo de rușine sau vinovăție. Are posibilitatea să își repare greșeala și să valorizeze ceea ce este, să capete încredere în sine, să aprecieze că a greșit, dar a învățat o lecție importantă.
- Nu-i spuneți unui copil „Ești rău! Ai făcut un lucru rău!”. Se va identifica cu…ideea de rău și va crede despre sine că e rău. Va adopta un comportament care să vă confirme că este…rău. A făcut ceva greșit, dar, cum spuneam mai sus, are posibilitatea să transforme greșeala într-o experiență valoroasă ca și învățătură.
- Inspirați-vă copilul. Povestiți-i despre propriile fapte și întâmplări de viață, cu bune și cu mai puțin bune. Nimeni nu este mai mult decât poate să fie. Poziționarea aceasta la nivelul experienței îl va ajuta să integreze ceea ce nu-i place, ceea ce îl sperie, ceea ce îl nemulțumește.
Copilul are propriile detectoare de fericire și împlinire. Instinctiv, știe ce-l face fericit. Trebuie doar ajutat să descopere mai devreme decât mai târziu ceea ce îl definește ca om, ca personalitate, ca spirit.
Modelele sale de viață trebuie să fie autentice, morale, puternice.
Un copil devine ceea ce ați plămădit împreună. Destinul bun, în armonie cu sine, este expresia echilibrului căpătat și explorat în interiorul familiei.
Psihoterapeut
