Asta e partea cea mai interesantă. Că aici nu ai nevoie să te gândești la soluții, să inventezi, să cauți inspirație în alte bucătării de peste granițe. Nici un trebuie să faci documentare, nu ai nevoie nici de mame moderne, nici de cele tradiționale. Nu e studiu de caz, e doar rememorare. Care sunt rețetele clasice ale copilăriei mele? Ce mâncam eu când mergeam la bunici? Dar copiii mei? Este vreun element comun? Sau poate vreun preparat?
Ce am realizat? Că toate au în comun laptele. Mămăligă cu lapte, pâine cu unt și gem sau cu brânză, orez cu lapte sau gris cu lapte. Sau ce copilărie dulce am avut cu ciocolata de casă cu lapte proaspăt. Așa am crescut. Zic eu fericiți, puternici, frumoși. Cu lipsuri, dar cu cele două ingrediente: lapte și “de casă”. Evident că era de casă, că doar nu era altă opțiune. Dar cum văd că Alesia și Alex sunt înnebuniți după orice este făcut în casă pentru că li se pare că e mai gustos, că miroase mai frumos, că are zahăr exact pe placul lor, nici prea mult nici prea puțin.
Iar contextul rememorării este întotdeauna același. Deși totul e ca la mama acasă, acțiunea pare că se petrece pentru multă lume, “la bunici”. Eram pe deal cu o bucată de pâine proaspătă cu unt în mână și s-a întâmplat asta. Sau… m-a prins bunicul când mă scăldam în apa rece ca gheața, m-a dus la bunica, ea m-a mustrat din priviri și mi-a pus în fața o mămăligă cu lapte proaspăt. Parcă de asta ne și depășeam limitele, făceam prostii, asta ne dădea energia să încheiem ziua de 12 ore de joacă. Pentru ceea ce urmă să ni se pună în față de mama sau bunica.
Iar orezul sau grișul cu lapte parcă era mereu o altă dimensiune. Talentul de rememorare al autorului de schimbă, tonul vocii la fel. Acum vorbim de “fine dining” (a se citi cu zâmbetul pe buze). Întotdeauna laptele era proaspăt. Așa ni se spunea și nu am niciun dubiu că așa era. Unii dintre noi îl vedeau venind direct de la sursă, iar la oraș îl găseai în fața ușii, livrat întotdeauna la timp, fără să îți pui vreodată problema calității lui. Iar orezul sau grișul era mereu însoțit în poveste sau în amintire de o dulceață ieșită din comun. De multe ori cu fructe întregi, semn de belșug și, bineînțeles, ca și laptele, proaspete, cărora gospodinele cele mai curajoase le adăugau și nuci, spre încântarea copiilor.
Și mai era un ingredient comun în toate poveștile acestea. E drept, pe acesta nu îl găsesc mereu și la copiii mei. Nu făceam mofturi. Niciodată. Tot ce mi se punea în față era delicios, gustos și potrivit pentru momentul prin care treceam. Nu beai ceai cu orice dimineața, cum nici lapte. Poate că era o rigurozitate mai mare a meselor și asta le făcea speciale. Eu am grijă ca toate aceste preparate să nu lipsească de pe masa copiilor mei. Și dacă sunt la bunicii mai moderni care vor să le facă Alesiei și lui Alex tiramisu, eu le aduc aminte, cu drag, de orezul cu lapte sau de griș. O amintire mai recentă este ciocolată de casă cu lapte. Un preparat pe care nu vreau să îl dau uitării și încerc și eu să îl fac acasă de câte ori am ocazie. Rar, tot mai rar.
Și nu aș vrea să închei această enumerare a deliciilor care ne-au crescut puternici fără un preparat pe care îl mâncam mereu la o vecină și pentru asta o iubeam cel mai tare. Lapte de pasăre. E poate ce simte acum un adolescent neștiutor când mănâncă pentru prima dată un lava cake făcut ca la carte. Ce explozie de gust și culoare.
Rețetele acestea nu ar avea mare valoare fără gustul autentic al laptelui. Și eu sunt adepta lactatelor cu mai puțină grăsime, dar când fac una dintre rețetele de mai sus nu folosesc alt lapte în afara celui 3,5. Și nu orice lapte e pe gustul meu, dar mai ales al copiilor. La recomandarea unei prietene am început să folosesc, mai ales la gătit, laptele SIM. Știți că fac documentare, nu mă las convinsă așa ușor. Nu că nu auzisem de cel mai mare producător de lapte cu capital românesc. Dar așa funcționez eu ca blogger-jurnalist. La început a trecut testul, iar acum a trecut cu titlu permanent în debaraua mea.
