Cu puțină nostalgie, am ajuns la final. Iar la final de poveste (că parcă nu i-aș zice campanie), vine momentul confesiunii și pentru mine. Și, cum altfel, dacă nu flancată de cele mai mari iubiri ale mele, Alex și Alesia?
Le-am răspuns lor, așa cum am putut, pilduitor și înțelept, sper, pe alocuri, despre dragostea mea pentru tatăl lor, despre dragoste ca atare și despre cum, apropiindu-ne unul de celălalt, dragostea ne apropie mai mult de adevărul nostru personal. Iar asta merită tot efortul 🙂
