ABC-ul suferinței și cel a vindecării…potențiale
Viața unui Om devine, uneori, atât de fragilă, atât de supusă pericolelor iminente. Pare o loterie…poate că asta și este la nivelul percepției și înțelegerii universale. Plângem, urlăm de durere, ne rugăm cu iubire, ne revoltăm, trăim toate stadiile furiei, pentru ca, mai apoi, să intervină abandonul, blazarea, pentru ca toate celelalte trăiri să poată fi revigorate … revendicate încă o dată și încă o dată. Trăim, în fond, travaliul durerii, starea de șoc, de prostație în fața suferintei inimaginabile. Suferința individuală și colectivă, suferința unor inocenti, a acelor parinti, bunici, iubiți, prieteni trăzniți de vești, cum altfel decât îngrozitoare, paralizați de frică și de durere sufletească și trupească.
Ca psiholog nu ai mult de făcut în situatia dată, cel puțin nu în primele zile sau săptămâni, doar să asculți, dacă cel din fața ta poate vorbi, să normalizezi (e normal să simți ceea ce simți, e normal să suferi, să te doară sufletul, la propriu – mulți simt durerea emoțională în inimă, e normal să simți că pleznești de durere, că te topești în durere, că ai vrea să nu mai exiști, să nu mai simți pentru că e prea dureros!) ceva teoretic, imposibil de normalizat în forma sa acută: suferința.
Durerea se trăiește în etape, în ordinea nevoilor și capacităților tale, mentale, emoționale, afective, spirituale, bineînțeles dacă mai poți să o trăiești, dacă nu cumva a intervenit clivajul, ruperea – în două, emoțională și afectivă, blocarea și/sau negarea emoției dureroase / evenimentului cu încărcătură dureroasă.
Tu, cel care suferi, tu cel care ai pierdut…
Oricât de dureros ar fi ceea ce trăiești, nu da înapoi, trăiește durerea, expune-te ”ei”, plânge, vorbește, cu tine, cu cei plecați, cu cei de lângă tine, cei rămași, cu Dumnezeul tău, cu mesagerii tăi divini/îngeri/profeți/sfinți/mari inițiați, dacă ești adeptul unei credințe, unei dogme, doar vorbește, dă drumul zăgazului acela de gânduri, emoții, trăiri dureroase, distorsionate de Sinele tău/ inconștient, de mecanismele tale de apărare. Nu fugii de durere. Amorțește biomedical (cu substanțe active/medicamente prescrise de medicul psihiatru/de familie) ceea ce simți, dar fă-o temporar, atât cât să elimini insomnia. Este vital să dormi! Somnul ridică un pic pragul durerii, fie aceasta și emoțională. O să te simți mai bine.
FOLLOW ME
Trauma de piedere – traumă existențială
În aceste zile, oamenii (părinții, copiii, soții, frații, surorile, bunicii, rudele apropiate, iubiții/iubitele, prietenii) trăiesc o traumă complexă, o traumă existențială. O traumă de pierdere prin moarte și o traumă de expunere la suferința fizică și psihică a unui suflet/om drag, copil, mamă, tată, soră, frate, prieten, iubit, iubită. Ce simte un părinte care asistă la suferința fizică inimaginabilă, profundă, oricum, o suferință aflată la limita sau dincolo de limita suportabilității? Emoțional vorbind, doar disperare, neputință, furie, dezolare, frică, în fapt se activează și fricile vechi, cele legate de boală, de moarte, de eșec, de neiubire, de abandon etc. . Fizic, simte sfârșeală, oboseală cronică, epuizare, apare deficitul de atenție, insomnia, se confruntă cu pierderi mnezice, cea mai afectată fiind memoria de lucru sau cea imediată, de scurtă durată, poate și cea senzorială.
Pentru OAMENII care au pierdut pe cineva drag intempestiv, peste noapte, cum spuneam, șocul pierderii este masiv, greu, foarte greu de integrat, introiectat, vindecat. Unele suferințe nu se vindecă, orice am declara teoretic. Diferența dintre vindecare și amorțire emoțională și/sau somatizare o face istoria de viață a celui care a pierdut, a celui care a suferit pierderea și abandonul. Pare cinic sau cel mult prozaic, dar contează, în acest proces de vindecare, expunerea anterioară la suferință. Expunerea înseamnă, în vocabularul specializat al psihologului, desensibilizare. Desensibilizarea duce la vindecare, cel puțin teoretic.
Sugestie: nu spuneți niciodată celui care suferă și suferă și suferă și pare că nu o să se mai termine suferința aceasta a lui ”- Gata, ai plâns prea mult, liniștește-te, revino-ți, potolește-te că te îmbolnăvești etc!” Omul care suferă are nevoie de timp să-și plângă durerea. Trebuie să-și plângă durerea! Doliul, odată instalat (dacă se instalează!) durează luni și luni. Uneori, ani. Ajută să vorbești cu tine, tu, cel care suferi prea mult (spune-ți ce simți, cât simți, roagă-te, citește, exprimă gânduri prin rânduri, rânduri – scrie-le, ține jurnalul propriei suferințe), ajută ca tu să îi vorbești persoanei pierdute prin moarte, ca și cum ar fi lângă tine, sau fotografiei, ajută să vorbești despre persoana dragă. Ajută mult un demers psihoterapeutic specializat.
Pentru unii viața înseamnă o clipă, pentru alții, o veșnicie. Dorul este cel mai greu de suportat și de gestionat.
Ce-ți mai rămâne ție, prietene sau ție psihologule de făcut, pentru ca cel care trăiește trauma pierderii să facă acea călătorie proprie lui, spre vindecare ? Pentru ca cel care suferă din rărunchi să nu blocheze trauma/suferința, să nu o nege, să nu activeze și perpetueze la nesfârșit sindromul post-traumatic?
- Oricum vor apărea simtomele posttraumatice, o să retrăiască emoții, sentimente, se va confrunta cu imagini dureroase prin flash-uri repetitite etc. . Până la un punct, sunt normale aceste trăiri, aceste fenomene psihice.
Ce altceva decât să îmbratisezi, să iubesti, să alini cu gesturi, cu vorbe, prin fapte. În cele din urmă, pare la fel de important să-i lasi pe cei aflati în suferință să-și urle durerea, usturimea care le-a invadat inima, mintea, viata. Să știi că cel drag a suferit dincolo de pragul cel mai scazut al durerii, cand durerea arde pana și spiritul e aproape de neconceput de mintea umană. Nu există scale ale durerii, ale suferintei pentru organul acesta vital, pielea, dacă a fost expus la foc. Copiii ăștia mici și mari (indiferent de vârstă, când te doare ceva, când ți-e frică, o strigi pe mama sau îți strigi Dumnezeul din tine, îl strigi așa cum ți-ai striga tatăl) au trecut prin cel mai crunt chin: frica de colaps și durerea fizică. Panica individuală a polarizat panica colectivă și sentimentul neputintei, poate și cel al furiei pentru că, nu-i așa (?!), te afli într-o situație aflată pe linia mortii, înțelegi, în cele din urmă că nu o poți controla, că esti prins în vartejul unei experiențe terifiante. Orice trăire colectivă amplifică trăirea individuală și invers. Emotiile și sentimentele astea de la limita morții marcheaza viața supraviețuitorului și martorului deopotrivă. Marchează, poate, și tot ce există dincolo de viață, indiferent dacă ești adept al unei anume spiritualității sau a a unei credinței dogmatice sau…nu.
Empatia, compasiunea, iubirea, poate și iertarea dacă suntem capabili să o acordăm, prin înțelegerea profundă a firii umane, prin înțelegerea și acceptarea evenimentelor, prin iertarea de sine, în fond, suferința pe care o trăiești, poate fi asimilată, la un moment dat ca o vină, conștientizabilă sau nu, sunt legăturile noastre intime cu esența noastră umană, nu mă feresc să o numesc și divină, tu poți să o numești Sine superior, Supraconștient, cum vrei sau cum poți, numele Esenței nu contează, sunt pârghii de vindecare sau de autovindecare, sunt instrumente autentice de redobândire a echilibrului, luminii din tine și din afara ta, de bucurie și de revenire la un sens, alt sens de viață și de trăire.
Psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog (www.elacraciun.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra, www.danadumitrache.ro). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul autorului explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul on-line/offline.
