Îndrumar pentru părinți și profesori
În materialul trecut împărtășeam cu voi despre senzitivitatea aceasta specială a copiilor din ziua de azi, care senzitivitate le bulversează universul emoțional și îi face excesiv de reactivi și de sensibili/emotivi. Vă spuneam că dăm vina pe tot și pe toate, mai puțin pe comportamentul emoțional, afectiv și mental propriu. Urmăresc această relație, copil-adult important pentru el, de cel puțin zece ani. Copiii cu comportament problematic care vin în terapie nu au nevoie de mai mult de doua întâlniri terapeutice ca să își îmbunătățească atitudinea și comportamentul fizic și emoțional, în mod semnificativ și reversibil.
Este un articol mai lung decât de obicei și am speranța că îl veți citi până la capăt spre folosul copiilor care, vă asigur, vă iubesc, fie că sunteți învățător/părinte, fie că sunteți părinte sau bunic. Ei comunică prin calitatea sentimentelor pe care le împărtășesc cu dumneavoastră.
ADHD-ul este un simptom, nu o tulburare psihică.
Am plecat de la o realitate adânc înrădăcinată în conștiința, nu greșesc dacă spun ”populară”, a părinților și educatorilor români: hiperkinetismul cu sau fără deficit de atenție (ADHD). Într-un studiu cantitativ prezentat în fața unei comisii profesorale, defineam această așa zisă tulburare ca pe o relație de cauzalitate dintre copil și părinte sau/și educator, mai precis demonstram ipoteze de lucru care aveau în vedere comportamentul problematic al adulților importanți din viața copilului în relația cu tulburarea hiperkinetică și opozițională a copilului. Afirmam, în acel studiu (2004; completare și definire în 2009), că hiperkinetismul este un simptom, nu o boală psihică și că este temporar, nu cu evoluție constantă în timp. Schimbarea percepției părintelui despre problematica copilului (strâns legată de senzitivitatea copilului) și despre ființa sa ca întreg, atenția afectivă de calitate, antrenamentul emoțional, eliminarea pedepselor și motivația extrinsecă corectă conduceau la dizolvarea comportamentului problematic infantil.
Precizarea aceasta, sper că va schimba optica celui care citește rândurile care urmează. Cu puțin facem mult. Scopul rămâne, în esență, schimbarea, transformarea unor resurse ale copilului și ale aparținătorilor, aparent negative, în calități care vor consolida o relație autentică și vor modifica, în etape, calitatea vieții în mediul familial și școlar.
O credință sau un automatism verbal are efectul unei predicții.
Din materialul anterior am aflat cum putem întreține comportamentul problematic al copilului în relația sa nouă cu școala. Un copil nu are nevoie de cuvinte ca să se simtă rău și să reacționeze conform mecanismelor sale de apărare. Și să ia atitudine, pentru că personalitatea nu-i lipsește. Și să bulverseze credințele și răbdarea pedagogului, iar părintele să fie bombardat și bulversat cu apeluri critice la adresa comportamentului copilului. Și dacă la credințe false neexprimate verbal, copilul reacționează puternic, imaginați-vă, cum va reacționa dacă este și demotivat verbal, prin critici neconstructive care îi induc sentimente de vinovăție și de rușine.
Ionuț a avut nevoie de șase ani ca să rămână repetent. Și asta nu pentru că ar fi avut vreun handicap cognitiv, dimpotrivă. În acești șase ani, atât părinții, cât și educatorii i-au tot comunicat direct că, dacă nu învață, va rămâne repetent. Și când te gândești că sintagma aceasta ”vei rămâne repetent” era, in fapt, cel puțin la început, un automatism verbal. În ultimii doi ani a devenit o credință și a accelerat degradarea emoțională și mentală a băiatului! Și mesajul acesta a lucrat la nivelul conștiinței sale și i-au schimbat percepția despre sine, i-au sabotat încrederea în sine și, în cele din urmă, a ”confirmat” predicția adulților. Când a aflat că va rămâne repetent era deja în depresie cruntă. A fugit de acasă, deși nu pierduse niciodată dragostea și suportul mamei și a fratelui său.
FOLLOW ME
Matei, un mic geniu al acestor vremuri, ca un răspuns la criticile și atenționările repetate ale doamnei învățătoare, a decis că școala este o prostie și că el nu dorește să mai colaboreze cu cei care fac parte din ”ea”, părinți, pedagogi, colegi de clasă. Și, într-o criză de furie, a desenat o PASĂRE pe peretele clasei (gest criticat de pedagog). Așa se simțea el în grupul acela: CAPTIV! Nevoia de a evada din acel spațiu l-a frustrat și mai tare și reacțiile lui emoționale și comportamentale au fost devastatoare, ca și concluzie, pentru cei dragi lui. Nu-și mai recunoșteau copilul! Tot ce vroia Matei: să simtă iubire, înțelegere, acceptare, apreciere, colaborare, motivare.
Recunoașteți comportamentul?
În prima zi de școală e foarte emoționat! Încearcă să-și confirme că se află exact acolo unde trebuie și face ceea ce trebuie. Părinții au sondat bine ”piața” de profil înainte și au aflat care este cel mai bun învățător din acea școală, învățător care a probat deja potențialul profesional înalt prin generații întregi de copii disciplinați, ambițioși, cu performanțe școlare pe măsura efortului domniei sale. Bătălia pentru un loc în clasa doamnei învățătoare a fost mare! Și Everestul putea fi cucerit mai ușor!
Fiind, în genere, un copil empat, va fi agresat de emoționalitatea grupului de copii. E ca o oală sub presiune! Doar promisiunea pe care i-a făcut-o mamei, de dimineață, și propria demnitate îl mai ține agățat într-un fel de control emoțional și comportamental. Dar se foiește în bancă, învârtește mecanic mica jucărie din mână, pe care n-a vrut sub nici-o formă să o lase acasă! Apoi, vine discursul doamnei învățătoare, destinat mai mult părinților și aproape deloc copiilor. Ego-ul adulților este satisfăcut! Dar copilul senzitiv este mai nemulțumit ca oricând. Lui nu i-a vorbit nimeni, din inimă, pe înțelesul său. Începe să-și creeze un scenariu mental mai mult sau mai puțin apocaliptic. Credeți că exagerez, nu-i așa?
A mai fost, poate, abandonat emoțional de un adult important din viața lui (un părinte prezent fizic, nu înseamnă și că este prezent emoțional). Sau, poate nu, dar relevantă este nevoia lui de comunicare emoțională și afectivă! Lumea aceasta o recunoaște el, limbajul acesta!
În prima săptămână, atitudinea doamnei învățătoare, tipic profesională, ca de la catedră la copilul micuț din bancă, îl sperie sau îl înfurie. Cerințe, cerințe și iar cerințe! Atenționări, critică directă ( – Matei, te rog să nu te mai foiești, ești la școală, nu acasă, în fața televizorului! Matei, dacă nu te astâmperi, te poftesc să ieși afară, te calmezi, și intri înapoi, în bancă! Ia treci, mătăluță, afară, cu mine! …), critică indirectă (Liniște! Am spus, LINIȘTE! Ia vedeți că acum dau milităria jos, din pod! Și iar critică directă: – Măi, Matei, dacă nu te astâmperi, o sun pe mama ta să văd dacă îi convine comportamentul tău!).
Mintea copilului este cu mult înaintea discursului doamnei învățătoare! Se plictisește. De regulă, copilul senzitiv are o cogniție peste medie. Cunoaște deja literele, alfabetul, formează cuvinte, elaborează mental calcule aritmetice simple. Evadează în spațiul minții sale. E un chin prizonieratul din bancă!
Dar doamna învățătoare are alți 29 de prichindei de instruit și învățat! Soluția rămâne bombardamentul asiduu al părintelui prin mijloacele concrete de comunicare!
Mânia lui devine furie.
Mânia s-a transformat în furie! Copilul dezvoltă deja, comportamente opoziționale, total inadecvate normelor școlare! E irascibil, agresiv, conflictual. Afirmă că se apără. Poate chiar asta face.
Doamna învățătoare e din ce în ce mai dificil de îmbunat! Părinților li se solicită ore de terapie pentru copil, altfel, vor veni vremuri grele!
Acest scenariu este valabil și pentru copiii senzitivi, dar fără deficit de atenție și fără opoziție. Acești copii, în special fetițele, mai conformiste, sunt doldora de emoții pe care abia de reușesc să le țină în frâu. Pentru că nu lasă emoțiile să iasă la suprafață, să le manifeste direct, organismul lor va avea primul de suferit.
ÎNDRUMAR PENTRU ÎNVĂȚĂTORI ȘI PROFESORI.
Cum pot fi convinși copiii senzitivi să colaboreze.
- Nu e niciodată prea târziu să manifestați afecțiune în relația cu fiecare copil în parte. Nu vă va submina autoritatea. Dimpotrivă, o va întări. O privire blândă, zâmbet cald, vorbit de la același nivel de înțelegere și de acceptare, încurajări morale (un mângâiat pe creștet, o apreciere verbală, un strâns de mână, o palmă pe umăr, de confirmare că ați înțeles că este obosit sau emoționat sau plictisit) fac minuni și anulează, încet, încet comportamentele problematice ale copiilor.
- Autoritatea democrată înseamnă fermitate blândă (regulile sunt reguli și copiii au nevoie să fie încurajați și felicitați pentru că se străduiesc să le respecte și de dragul dumneavoastră și pentru că nu îi mai mențineți în conflict cu ei înșiși prin culpabilitate și rușine), dar și încurajarea ideilor proprii și a creativității. Fermitate blândă înseamnă să acceptați și o soluție alternativă a copilului.
- Apelați la puterea dumneavoastră de a le menține atenția vie și de a-i motiva să vă asculte, prin modul în care construiți mesajul, prin inflexiunile vocii, prin priviri directe, țintite (îi priviți în ochi, zâmbiți încurajator, le susțineți privirea).
- Normalizați starea emoțională a copilului, acceptând ceea ce simte el și arătându-i că înțelegeți. Mergeți lângă el și șoptiți-i ”Da, înțeleg că ești plictisit/obosit/speriat, încă puțin și o să te simți mai bine pentru că vei învăța să te bucuri de ceea ce se întâmplă interesant în timpul orei de curs! Am încredere că așa va fi!”. Verbalizând emoția negativă pe care o simte el, acceptându-i-o, îi destructurați puterea pe care o are această emoție asupra lui și care îi generează și întreține comportamentului indezirabil. Și apoi îl ajutați să și-o conștientizeze el însuși și să și-o accepte, apoi îl asigurați că va fi capabil să fie activ constructiv la activitatea din timpul orei!
- Apreciați verbal orice comportament bun și cel mai mic efort al copilului. Nu vă ia decât căteva secunde să îl faceți să se simtă mai bine, în siguranță, înțeles, acceptat.
- Evitați sarcasmul sau ironia! Este o greșeală flagrantă în relația cu copilul! Pierdeți respectul copilului. Din păcate, inclusiv el își va pierde respectul față de sine. Și nu vă mirați dacă va fi, ulterior, reactiv-agresiv cu sine, cu dumneavoastră și cu ceilalți copii.
- Comunicați asertiv. Complet și corect. Cu feedback pozitiv (1. ”Mă bucur că te-ai străduit să rezolvi acest exercițiu, apreciez efortul tău.”), cu o critică … constructivă (2. ”Cred că mintea ta s-a gândit la două posibilități deodată, pentru că, se pare că n-ai observat opțiunea de calcul corectă.”), cu soluție viabilă ( Crezi că dacă ai lua în calcul posibilitatea asta, exercițiul ar putea fi rezolvat corect? Sunt convinsă că vei fi mulțumit de tine, la finalul exercițiului.”).
- Momentul de relaxare din mijlocul orei. Este incitant și revigorant pentru copil acest moment de respiro (2 minute). Îi puteți ruga să-și maseze umerii unul celuilalt, să se descarce de tensiune fluturând mâinile sau tropăindu-și picioarele. Puteți da o denumire acestui moment, pentru a se încetățeni ca un semnal așteptat cu bucurie. Calitatea atenției lor va fi, astfel, mult îmbunătățită. Mai puteți folosi o încurajare cu rol de detensionare a lor: ” – Eeeei, ia spuneți-mi, voi, dragii mei, cât de obosiți sunteți? Mult, puțin, până la cer!? Încă puțin și o să vă bucurați de pauză! Sunt tare mulțumită de efortul vostru!”
- Ajutați copilul care evită să ridice mâna și să răspundă să capete încredere în el și să participe activ la oră , însă trebuie să faceți asta cu delicatețe și cu multe și mici încurajări! Peste puțin timp. Veți fi mândră/mândru de participarea lui activă și de progresele sale.
- Dacă un copil este tot timpul doritor să răspundă, să vă arate că știe, pentru că știe, nu-l demotivați. Arătați-i că ați observat mâna lui ridicată și confirmați-i că apreciați gestul și că știți că răspunsul va fi corect, dar de data aceasta îl veți lăsa pe ”X” să ofere răspunsul așteptat. Confirmați-i (cel puțin) apreciativ cu privirea că ați observat gestul lui. Din când în când lăudați-i comportamentul activ. Dacă îl veți ignora de fiecare dată, nu numai că îl veți demotiva, dar am avut copii care au dezvoltat tristeți prelungite, depresii chiar, doar pentru că nu a primit feedback apreciativ constant din partea pedagogului/părintelui. Aceasta este nevoia lui de confirmare a cunoștințelor sale și a comportamentului proactiv și nu trebuie subapreciată sau ignorată.
- O altă strategie simplă de calmare a unui comportament problematic din timpul unei ore, care dă roade de fiecare dată (am probat-o eu însămi de nenumărate ori) este atenția pozitivă, generată de gesturi aparent banale. O atingere pe umăr, o mângâiere pe creștet, o strângere de mână, dar cald, cu înțelegere, nu agresiv. Nu uitați că iritarea proprie conduce la exacerbarea emoției resimțite de copil și la activarea și menținerea comportamentului problematic.
- Dacă un copil manifestă un comportament anxios, mai mult sau mai puțin agitat, lăsați-l să folosească gestul/surogatul lui obișnuit de liniștire: un desen, jocul cu o mică jucărie, care să încapă într-o palmă, mici gesturi compulsive/repetitive. Îi atrageți atenția, discret, că trebuie să folosească aceste gesturi/obiecte fără să-I deranjeze pe ceilalți. Încet, încet se va detensiona și va renunța la gest/obiect (săptămâni sau luni). Îi întăriți obiceiul, dar și anxietatea dacă îi refuzați acest patern propriu lui de calmare.
- Obișnuiți, în fiecare pauză să vorbiți cu un copil sau altul. Fiți un bun observator și aflați ce-l bucură sau ce-l preocupă. Vorbiți-i cald și cu încredere. Sinceritatea și încrederea sa vă vor hrăni emoțional pe dumneavoastră, pedagogul lui. Atenția aceasta a dumneavoastră îndreptată către el are un rol cu totul și cu totul special: construiește și consolidează relația psihopedagogică. Îi conferă copilului încredere și siguranță în sine, în dumneavoastră, în participarea sa la ore conform așteptărilor dumneavoastră.
- Copilul are o relație afectivă cu dumneavoastră. De multe ori mi s-a întâmplat ca un copil să-mi spună, în terapie, că își iubește educatorul, învățătorul, profesorul! Îi este dor de dumneavoastră în vacanțe! Nu vă speriați de afecțiunea lui. Vă asigur că afecțiunea lui pentru dumneavoastră, pentru ce faceți și pentru ce reprezentați pentru el, este autentică, hrănită de emoții și sentimente de calitate și de inocență.
Știu că mulți dintre dumneavoastră, dragi și stimați educatori, învățători și profesori, manifestați această atitudine și acest comportament în relația dumneavoastră cu copiii/elevii. De aceea și rezultatele școlare sunt marcante și globale, la nivelul întregii clase.
Îi port o profundă recunoștință învățătoarei mele, doamna Baciu, pentru că a fost mai întâi om și mamă, pentru fiecare dintre noi, și abia mai apoi, învățătoare. Și ce am învățat alături de domnia sa nu voi uita niciodată: aritmetica era aritmetică, dictarea era dictare, limba română era sfântă! Căldura din vocea ei, tristețea sau supărarea ei le mai simt și acum. Mi-a permis să o iubesc! Mi-a permis să cresc știind că am însemnat ceva pentru ea, tot atât de mult cât a însemnat EA pentru mine! Mi-a dăruit aripi de dezvoltare și devenire. Mi-a permis să visez că voi face ceva important cu viața mea. Ne-a încurajat și ne-a iubit și a prețuit valoarea fiecăruia dintre noi, elevii săi.
Nu disciplina contează, dacă o obținem prin acțiuni punitive/opresive/excesiv autoritare, și nici premiul obținut la cine știe ce concurs școlar, dacă acel premiu a fost obținut prin constrângeri și așteptări parentale și profesorale prea mari, prea solicitante și frustrante pentru copil.
Citiți și acest articol: Și tu ai un copil senzitiv, deci reactiv?
P.S. Aș avea rugămintea ca persoanele care preiau ideile și concluziile publicate de mine online, pe site-ul www.elacraciun.ro și semnate ca atare (teoria îmi aparține și este rezultatul unei munci serioase, făcută cu determinare, pasiune și sacrificii, cu sute de nopți de nesomn și de studiu, cu anularea concediilor, cu anularea onorariului, din dragoste pentru copil și compasiune pentru buzunarul stingher al părintelui, deseori unic, timp de ani și ani) și le ”vând” incomplet și, pe alocuri, pueril (scopul este rating-ul, adică notorietatea, feedback-urile si like-urile) pe un blog popular publicului larg și pe Facebook (constatare recentă) ca fiind considerentele lor personale, să evite acest gen de demers și, dacă totuși, o faceți, adăugați, într-o paranteză, numele meu și site-ul pe care a fost publicat. Vă mulțumesc.
Dana Dumitrache, Psihoterapeut
Photo Credits: www.blueskiestomorrow.com/ www.nationnews.ca
Super! Felicitari!
Super! Felicitari!