Alesia are majoritatea jucăriilor pe care și le dorește. Aici mă refer la cele de bun simț, ca preț și întrebuințare (adică e în regulă să vrea 2 figurine cu vampiri că e un desen animat la modă, dar nu îi cumpăr 100 de monștri). Dar din când în când îi vine să se joace de-a vânzătoarea.
Sunt o persoană care ia parentingul în serios și întoarce pe toate părțile orice amănunt. Dar puține sunt lucrurile care îmi stârnesc curiozitate la așa nivel (dacă până aici ai fost șocat/șocată că vorbesc despre asta și crezi că mă refer la profesia de vânzătoare și nu la cum se raportează copilul meu la anumite evenimente și întâmplări, e evident că nu mă cunoști și că poți să continui să mă citești doar dacă îți deschizi puțin mai mult mintea).
Îmi place să înțeleg micile obsesii ale copiilor mei și să determin de unde vin. Nu ca să le contracarez ci ca să îmi dau seama cum îi influențez. De exemplu, dacă cel mic are o obsesie la un moment dat cu un cântec cu o bufniță și te întrebi de unde, după ce tema botezului vostru a fost bufnița, perna lângă care a dormit un an în pătuț a fost o bufniță și agrafa pe care a folosit-o cel mai mult e o bufniță, înseamnă că nu ai fost prea atent la ce i-ai transmis.
Dar să revin la tema care mi-a stârnit interesul. Am încercat să mă uit în urmă ca să găsesc o explicație pentru jocul cu casa de marcat, de-a magazinul și vânzătoarea. Și cum îmi aminteam eu că ultima oară când un subiect m-a provocat intelectual atât a fost pe vremea când aveam o criză de personalitate în legătură cu preconcepția că fetele trebuie să se joace cu păpușile și băieții cu mașinile, am avut și un început de revelație. Cred că noi și “sistemul” purtăm vina pentru toate aceste lucruri. Am convingerea că prejudecățile ne împing în continuare copiii să se joace unii cu anumite jucării și alții cu cele “destinate”, în teorie, sexului din care fac parte și îl reprezintă. Iată-ne în cel mai evoluat moment al existenței rasei umane și încep să cred, cu mai multă tărie decât altădată, că jucăriile sunt împărțite pe sexe mai mult ca oricând. De marile magazine, pe site-uri, în reclame.
Iar noi ce facem? Cam același lucru. Promovăm rozul din cameră ca și culoare dulce de fată, albastru pentru băiat. Le facem complimente fetelor pentru cât de drăguț au părul și lăudăm băieții că sunt curajoși sau puternici. Și când scăpăm din această paradigmă, când ne impunem să nu tratăm diferit fiica de fiu, să îi creștem la fel, are grijă societatea să îi întoarcă pe drumul bătătorit timp de sute de ani de alții. În filme, în reclame și în manualele școlare li se spune că fetele vor fi fete și băieții…. băieți. Adică fetele drăguțe și băieții curajoși. Că îi îmbraci diferit, e normal, nu o să fac apologia unui mod unic de a îți crește copiii, indiferent de sex. Tot ce vreau să spun e că dacă tu le stabilești niște norme, un copil va alege imediat grupul din care face parte, instinctual, tocmai ca să nu fie exclus de societate și colegi. Să mă fac și mai bine înțeleasă, în mai puține cuvinte?
Nu sunt de acord ca imaginea unei generații de fete să fie Barbie (că e frumoasă și are rochițe multe), și a băieților Hulk sau orice alt supererou.
Acum știu că o supereroină a cărei superputere e inteligența nu ar prinde așa bine la public, și că lumea nu se va schimba de mâine. Știu că sunt și vânzători băieți, ca și doamne parlamentari, știu că sunt femei CEO, știu și că sunt mai prost plătite decât bărbații, dar să nu schimbăm subiectul. Aș vrea să avem grijă la ceea ce le transmitem copiilor. Că vor vrea să fie ospătari, șoferi, oameni politici, sau orice altceva, e perfect în regulă. Așa e peste tot în lume, fericiți să fie. Doar să nu vă întrebați de ce fetița va crește mai sensibilă, va petrece timpul în oglindă, va face baloane și își va da cu sclipici. Măcar să știți să dați vina pe prințesele pastelate din vitrine și pe supereroii curajoși.
Hai cu mine pe:
Facebook: https://www.facebook.com/ela.craciun/
Instagram: https://www.instagram.com/elacraciun/
YouTube: https://www.youtube.com/elacraciun
–
