Cine se gândea că aparent un lucru natural, cum e lipsa de acord asupra modului în care înțelegi să faci un anumit lucru într-un cuplu, poate degenera într-o situație atât de delicată. Mai ales că una e să nu te înțelegi asupra culorii pereților din camera noului născut și alta este să fii în complet dezacord cu celălalt partener asupra lucrurilor importante cum ar fi educația, alimentația, sau de ce nu, religia în care îl crești. Adică teme esențiale, care îți asigură neliniște, ceartă și permanentă ostilitate.
Ce să faci? Te îndrăgostești, începi să trăiești împreună, te lași prins în vârtej, te obișnuiești cu incompatibilitățile pentru că așa e la toată lumea și crezi că vei putea să treci peste orice toată viața. Îți cumperi un apartament, îl iei pe care îți place ție. Compromis. Cumpărați mașină, tu o vrei mică și roșie, el mare, neagră și 4×4. Iei ce îi place lui. Compromis. Dar când e vorba de educația copilului, totul pare în flagrant delict cu sistemul de valori al celuilalt. Aveți multe motive să rămâneți împreună, știți jocul comprimisului, dar nu puteți să treceți peste asta. Diferențele dintre voi v-au făcut adus echilibru până acum, de ce să schimbe asta venirea unui copil?
În primul rând să știți că nu sunteți singurii cu această problemă și că nu voi sunteți cazul cel mai grav. Nu că era nevoie, dar psihologii au și un nume pentru modul în care ați putea gestiona această situație, din care putem învăța cu toții, nu numai cei care nu mai pot să funcționeze fără reguli stricte. Conceputul se numește, deloc spectaculos, ba chiar intuitiv, co-parenting și se bazează pe normalitatea faptului că nu poți să obligi pe nimeni să fie de acord cu tine. Ce facem?
1. Un prim sfat, care pare banal, ba chiar evident, este comunicarea. Vă asumați că aveți această problemă. În loc să ne facem roșii în obraji, stabilim un sistem în care spunem că acesta este un moment de discuție. Când începe conversația în contradictoriu vreți să ridicați o mână și să spuneți: co-parenting. S-ar putea să funcționeze. Sau spuneți „pauză”. Poate că un cuvânt cheie care să oprească avalanșa de nemulțumiri și acuzații nu e cea mai rea idee. E momentul să ne așezăm la masă și să vorbim.
2. Scrieți un plan cu ideile generale sau pe un anumit subiect. Faceți două coloane cu idei bune și idei rele și agreați asupra compromisurilor esențiale. O să aveți mai multe surprize. În primul rând, în scris lucrurile revin la adevărata valoare. Ceva ce îi părea celuilalt important s-ar putea să pălească atunci când e pus lângă o idee sau o soluție esențială pentru copilul vostru și o să renunțe singur la ea. Asupra celorlalte aspecte trebuie să negociați. Lista să rămână mereu prin preajmă.
3. Dacă sunteți oameni suficient de relaxați și aveți prieteni sau apropiați în care v-ați încrede și viața, nu ar fi rău să îi folosiți ca juriu. Nu asupra deciziilor majore, evident. Nu atunci când hotărâți dacă să meargă sau nu la spital cu o problemă. Ci, poate, asupra taberei de vară. Tu nu vrei să meargă să facă alpinism, că e prea periculos, iar eu vreau pentru că îl învață să fie puternic. Stabiliți un juriu ad-hoc, prezentați cele două idei, nu spuneți cui aparține fiecare, și testați reacția celorlați. Uneori o a 3-a persoană are puterea unui doctor, a unui avocat. Pare autoritatea mai lucidă, cu ideile potrivite și proaspete. Totodată veți învăța să vă mai relaxați și să renunțați la control.
4. Și evident aveți și soluția de a apela la un profesionist. Divergențele vă afectează pe voi și pe copil. Să aveți un terapeut nu este deloc nepotrivit. El nu vă va spune unde e mai bine să vă trimiteți copilul în tabără. Dar vă va ajuta să luați deciziile care vă lipsesc identificând problemele din cuplu. Poate vă va recomanda și o carte bună despre parenting sau un blog curajos ca acesta care să vă ghideze.
Și nu uitați că cel mic este un burete și absoarbe toată informația transmisă. De la stările voastre, la cuvintele dure. Nu e vina nimănui. Încercați să vă respectați partenerul, mai ales în momentele de tensiune. Nu țipați, nu spuneți cuvinte care să afectează relația, dar și copilul. „Pauză”.
