Scris de Ela Crăciun la 21 aprilie 2015
Alex a venit când eram foarte-foarte tânără. Știam, cu toată sinceritatea, destul de puțin despre ce înseamnă să fii mamă. Am învățat. De fapt, ne-a lăsat să ne învățăm cu el, dacă vreți. 🙂 De parcă ar fi știut că e cazul să fim luați cu răbdare.
Bun și cuminte. Așa era băiatul meu, așa a rămas. Ascultător ca un miel, puternic precum un berbec.
Azi face 9 ani. Pe măsură ce crește întrevăd în el ce va să fie. Cred că e în ADNul mamelor să proiecteze asupra copilului viitorul, să ghicească în gesturile lui de copil, bărbatul ce va deveni.
Și mă uit la Bibi și nu mă pot abține să nu fiu mândră și recunoscătoare pentru un pui frumos și blând. Are grijă de Alesia, are grijă și de mine uneori, are deja treburile lui – grădina cu legume și animalele pe care le crește, e ca un om mare în corpușor de copil.
Are prietenii lui – când mergem la Sinaia pleacă pe munte cu ciobanii, stă cot la cot cu ei, mănâncă bulz și știe pe deasupra pe unde să mergi ca să nimerești geana dealului. Eu la nouă ani – câți face azi puiul meu, cred că…aveam treburi de rezolvat cu niște rochii și păpuși. Nu aș putea să articulez foarte clar că universul meu de atunci era atât de rotund și de bogat precum al băiatului meu.
Dacă, prin farmec, ni s-ar întâmpla ca în filmul acela 13 going on 30, cred că s-ar prinde destul de repede de rosturile noastre de adulți. Și poate că m-ar suna să îmi spună: te aștept la masă, mama. Le-am spus să îți facă un tiramisu la desert. Să știi că vreau să cunoști pe cineva.
Trece repede timpul. Și ce bine. Că uite ce minuni ies la iveală din noi și din ei.
