Vi s-a întâmplat vreodată ca în momentele în care ați simțit că vă e greu să vă lăsați pradă gândurilor negative atât de mult încât să aveți impresia că nu găsiți nicio cale de salvare și că sunteți complet lipsite de putere?
Atunci când crezi că nu mai poți, mai poți un pic.
E o expresie la care mă gândesc în multe momente în care mă simt depășită de situație și pe care am împărtășit-o cu drag cu multe mămici pe care am încercat să le ajut de-a lungul timpului.
Zilele trecute mi-a apărut la amintiri pe stories coperta cărții „9 luni fără griji” pe care o lansam acum 3 ani. Nicholas avea pe atunci 6 luni, Alesia avea 8 ani, iar Alex urma să împlinească 13 ani.
Deși au trecut mai bine de 16 ani de la primul moment în care am devenit mamă și memoria mea s-a înjumățit de trei ori la rând (mămicile știu despre ce vorbesc, mom brain e cât se poate de adevărat), momentul nașterii și clipa în care i-am strâns prima dată la piept pe copiii mei vor rămâne mereu în amintirile, dar mai ales, în inima mea.
Mulți dintre cei care mă urmăresc astăzi mi s-au alăturat în momentul în care am rămas însărcinată cu Nicholas și am documentat tot acest proces. Am povestit pe perioada sarcinii despre toate schimbările prin care treceam, am militat pentru nașterea naturală și am filmat în sala de nașteri tocmai pentru că mi-am dorit să încurajez cât mai multe mămici să nu se sperie de acest moment și să pornească spre maternitate încrezătoare, luminoase, optimiste.
Păstrând același îndemn, vreau să vă povestesc în rândurile ce urmează ceva ce nu am mai abordat până acum pe blogul meu. E vorba de un moment din viața mea care m-a ajutat să fiu mai puternică, deși, atunci când l-am trăit, am simțit cum mă dărâmă complet…
Am vorbit mult despre cele trei nașteri prin care am trecut. Toate au fost minunate, rapide și foarte ușoare. Mai ales prima naștere, când aveam 23 de ani și am născut natural, fără prea mult stres, fără să știu la ce să mă aștept, dar, din fericire, fără niciun fel de probleme. Doamna Dr. care m-a asistat a fost foarte blândă și drăguță, iar toate persoanele de pe secție se purtau foarte frumos cu mine și încercau să mă încurajeze. La ora 20:15 eram în liftul spitalului, la 23:15 am născut.
Deși nașterea în sine a decurs fără niciun fel de complicație, am avut în următoarele ore parte de o experiență foarte dureroasă pe care aleg să o povestesc tocmai pentru a da putere și altor mămici care ar putea trece prin asta.
! Vreau să țineți cont de faptul că e o situație care se întâmpla în urmă cu 16 ani și că nu este relevant numele spitalului, ci, mai degrabă, caracterul unui om.
Cum a fost experiența nașterii primului meu copil
Pentru că am născut destul de târziu, aproape de miezul nopții, mi-au arătat puțin bebelușul după naștere, apoi l-au luat și l-au dus la secția de neonatologie, urmând să mi-l aducă înapoi a doua zi. Nu am dormit toată noaptea de emoții, pentru că abia aștepta să-l mai țin în brațe și încercam să rememorez fiecare secundă din prima noastră întâlnire și să-i recreez chipul în minte.
A doua zi, deja se făcea ora 9:00, 10:00, 11:00, 12:00 și copilul nu mai venea. Am început să pun întrebări în stânga și în dreapta și am aflat că cei de la neonatologie au decis să îl bage peste noapte la terapie intensivă. Vestea a venit ca un șoc pentru mine, iar, în acel moment, grijile mele s-au amplificat cu 1000.
Am reușit să mă calmez în cele din urmă și mă consolam cu ideea că, dacă nu m-au anunțat mai devreme, nu e nimic grav. În același timp, nu reușeam să înțeleg cum li se părea normal să mă lase să stau ore în șir fără să-mi spună ceva mie sau cuiva din familie. Poate că e greu să îi spui direct proaspetei mămicii, dar ar fi putut să anunțe pe cineva din familie care ar fi transmis altfel informația sau m-ar fi liniștit în orele de așteptare.
Când se făcuse deja ora 14:00 și tot nu venea nimeni să-mi spună nimic, m-am dus la secția de neonatologie și stăteam pe la uși încercând să obțin niște răspunsuri. La un moment dat, mi s-a alăturat o altă mămică, care era în aceeași situație. Când, după lungi momente de așteptare, a ieșit cineva de la neonatologie, s-a dus glonț către persoana respectivă și a întrebat-o: „Ce se întâmplă cu copilul meu? Vreau să știu și eu!”.
I s-a răspuns sec, rece, fără pic de empatie în glas: „dacă îți spun că are apă la creier e bine?”
Răspunsul, deși nu mi se adresa mie, m-a săgetat instant. M-am lipit de peretele de lângă mine ca să mă sprijin, dar simțeam cum mă scurg. Îmi repetam încontinuu în minte că poate și copilul meu e în aceeași situație și mi se ascunde adevărul.
Eram oricum dată peste cap de naștere (care oricât de ușoară e, pentru organism e un efort), nedormită după noaptea plină de emoții, îngrijorată că nu aflam nimic… Mă uitam și la mămica de lângă mine cum îi fugea pământul de sub picioare. Au fost niște minute care s-au simțit ani.
M-am tot frământat, m-am întors pe toate părțile, am dat telefoane apropiaților, am încercat să mă calmez și m-am gândit că orice s-ar întâmpla, voi fi acolo pentru el cu orice va avea nevoie. Instictul de mamă care se instalase deja în corpul meu mă făcea să mă simt mult mai puternică și pregătită să fac orice pentru copilul meu. Din momentul în care mi s-a permis să îl văd, făceam drumuri non stop între salonul meu și secția de neonatologie.
Din fericire, Alex nu a avut probleme, și mi l-au adus în salon în câteva ore, după ce venise și mama la mine, a vorbit cu doctorii și m-a ajutat să mă remontez.
A fost un incident de care nu aș vrea să-mi mai aduc aminte. Așa cum spuneam și mai sus, atunci cand îți vezi puiul și îl ții în brațe, teoretic toate celelalte lucruri se șterg: teama de dinainte, durerile travaliului, oboseala, tot. Doar că mintea înmagazinează. Iartă, dar nu uită.
Am avut credință în Dumnezeu, am sperat să se sfârșească totul cu bine și așa a și fost. Atunci când simți că nu mai poți și că nu știi pe unde să o apuci, Dumnezeu îți arată calea. Povestea asta, dar și multe altele care mi s-au întâmplat, m-au făcut să nu mai spun niciodată „eu nu aș putea să trec peste o asemenea situație” pentru că știu că e posibil ca Universul să mă pună în acea situație tocmai pentru a-mi demonstra că nu există nu pot. În situațiile dificile, devenim mai puternici pentru cei din jur, mai ales atunci când e vorba de copiii noștri.
Următoarele nașteri au fost la Regina Maria, unde am cunoscut-o pe doamna Dr. Doina Mihăilescu care a devenit parte din familia mea și care mi-a oferit multe sfaturi prețioase pe care le-am împărtășit de-a lungul timpului cu voi. Fiind pacient Regina Maria, am dezvoltat relații strânse cu mulți specialiști din cadrul clinicilor din toată țară, care m-au ajutat ori de câte ori am avut nevoie cu un gând bun, cu un răspuns sau mi-au făcut onoarea să-mi acorde un interviu.
Sper că povestea mea să vă ajute și pe voi să aveți încredere în voi și în ceea ce puteți face, mai ales atunci când aveți ajutorul potrivit. Vă invit să citiți și alte povești despre medicina extraordinară, implicarea medicilor și curajul pacienților, dar și povești ale oamenilor care fac voluntariat la Asociația Casa Bună, ale profesorilor Teach for Romania și ale altor persoane care ne vor inspira cu sursele lor de putere din campania #EstiMaiPuternicDecatCrezi.
E clar că, odată ce ai devenit mamă sursa puterii sunt copiii și orice ai face, orice ai întreprinde, oriunde ai vrea să te duci, copiii sunt în inima și în gândul tău și vrei ca lor să le fie bine. Însă asta nu înseamnă că trebuie să uităm de noi. Și sufletul nostru are nevoie de putere care să vină din interiorul nostru și din lucrurile pe care le facem pentru starea noastră de bine.
Oricând aveți nevoie, Regina Maria vă invită să vă amintiți că:
Fragilitatea e putere.
Vulnerabilitatea e putere.
Implicarea e putere.
Să ceri ajutor e putere.
Vindecarea e putere.
Solidaritatea e putere.
Buna,Ela. Te urmaresc cu mare drag.
As vrea sa iti spun si eu despre experienta nasterii,mai exact a doua nastere care a avut loc pe 16 septembrie 2021 la Maternitatea Filantropia.
Am fost foarte multumita de medicine,asistenti etc ,mai putin de doamnele de la neonatologie, una dintre ele au venit sa-mi aduca fetita in salon si sa o testeze audition.
Cand am aruncat o privire la aparatul respectiv,mi sa parut atat de uzat si vechi,dar nu indraznisem sa imi dau cu parerea deoarece tot ce imi doream era sa fie bebeluşa bine si sanatoasa.
Dupa ce i sa montat aparatul de testare, fetita mea nu reactiona la are stimuli, deoarece aparatul nu functiona,doamna asiatenta de la neonato mi-a spus cu o voce dura,lipsita de mila ,ca fata mea este „surda”. Ba chiar trecuse si in agenda acest lucru.
Toata noaptea imi private copilul si nu intelegeam cum este posibil asa ceva.Nu am putut sa adorm nici o secunda.
De dimineata am rugat alte doua asistente sa repete testarea fetitei mele pentru ca eu simteam ca nu se poate ca ea sa treaca prin asa ceva.
Dupa insistentele mele,i-au refacut testarea auditiva inainte de externare(cu un aparat Profesional si de calitate) iar fetita a dat semester ca aude normal fara nici un fel de problema.
Dar modul in care mi sa spus ca ar fi „surda” fetita mea ,efectiv ma traumatized,ma lasase fara aer.
Si eu am născut tot normal ,la mine prima a fost mai greu ,dar a doua ceva mai binișor ,bine că am trecut și am depășit peste toate acele momente ,de ușor nu cred ca este ușor la nimeni ,chiar dacă ai o naștere sau mai multe ,dar sunt mulțumită că am născut normal și toate au decurs bine .La ambele fetițe după ce am născut le-am avut la mine ,cu pătuțul lângă patul meu și cu toate că eram foarte obosită că eram multe în salon ,gălăgie multă și imediat se trezea la orice zgomot ,eram și cea mai fericită când mă uitam la ea și o vedeam că este lângă mine .❤❤❤