fbpx
#VIATACUCOPII

Ce simte un bebeluș de 2 luni când ajunge la camera de gardă?

Scris de Ela Crăciun la 19 noiembrie 2019

Săptămâna trecută v-am povestit despre fina mea, care a fost în spital cu fetița ei de două luni din cauza unei otite. Pentru că am primit foarte multe întrebări despre problema și starea fetiței, am rugat-o pe prietena mea să îmi povestească mai multe, în speranța că experiența ei o să vă fie de ajutor:

Totul a început cu fratele ei mai mare, care merge la grădiniță și care a răcit. După ce lui i-a trecut, la 24 de ore ea s-a încărcat imediat de muci și a început să refuze laptele. Asta se întâmpla într-o vineri. Peste weekend a mâncat din ce în ce mai prost. Dar ceea ce m-a trimis imediat la doctor, adică luni, a fost faptul că îi lăcrima un ochi și că din urechea ei dreaptă se scurgea un lichid galben. Mai întâi am fost Spitalul Regina Maria, acolo unde a văzut-o medicul ei neonatolog, care ne-a trimis la Ponderas Academic Hospital, la Camera de Gardă pentru că era plină de secreții, dar și pentru că vineri seară a avut și un episod de febră – 38,3.

Camerele de gardă, mai ales atunci când ai un bebeluș, pot fi un fel de bau-bau pentru părinți, ca să nu mai zic de probabilitatea unei spitalizări cu un copil de doar 2 luni, de aceea este foarte important ca în tot acest proces sa ți se răspundă la toate întrebările și nevoile, să simți că tu și copilul tău sunteți tratați cu empatie și grijă, dar mai ales cu profesionalism.

În camera de gardă de la Spitalul Ponderas triajul, mai ales când e vorba despre un bebeluș, se face foarte rapid. Mi-a fost teamă că o să stăm acolo cu orele până să o vadă cineva. M-am înșelat cu brio, ca să zic așa. Cât a văzut-o un asistent, am fost puse într-o cameră separată și ne-a consultat un pediatru în mai puțin de 30 de minute de la sosirea noastră.

Bineînțeles că s-a impus spitalizarea. Prea mică, muci prea mulți și secreția din ureche impuneau supraveghere medicală. Groaznic! Nu aveam nici măcar încărcător de telefon la mine sau un body de schimb pentru fetiță. Soțul meu se pregătea psihic deja să facă 20 de drumuri spital – casă, ca să ne aducă tot ce trebuie. Nu a fost nevoie decât de încărcător de telefon pentru că în prima noapte am avut tot ce e nevoie de la spital – cămașă de noapte pentru mine, periuță și pastă de dinți, gel de duș, scutece și pijama pentru copil, șervețele umede, aleze.

Din prima clipă a fost pusă pe aerosoli cu adrenalină, ser fiziologic în nas și aspirată. Mi s-a explicat că era important să scape de secrețiile care nu o lăsau să mănânce și să doarmă cum trebuie. Dar cea mai înfricoșătoare manevră a fost montarea unei branule. La copiii atât de mici, branula se pune în picior, acolo unde asistentele pot prinde o venă mai ușor. Vă sfătuiesc să fiți calme, să îi vorbiți copilului și să aveți încredere în asistente. Oricât de traumatizant pare pentru copil, montarea unei branule nu îl doare prea tare, ce îl face să plângă este faptul că este ținut să nu se miște, deci nu vă speriați, o să treacă.

A doua zi, la prima oră, micuta Ela a fost văzută și de medicul ORList. Cei de la Spitalul Ponderas lucrează în echipe multidisciplinare. În cazul Elei, în fiecare zi, a fost consultată de pediatru, de 2 ori pe zi și oricând ceream eu, dar și de un specialist ORL. Toate cadrele medicale mi-au explicat foarte clar și uneori răspunzându-mi cred și de două sau trei ori la aceeași întrebare de ce în cazul nostru internarea ei sigur va dura mai mult. Avea otită medie acută supurată. În total, noi am stat 6 nopți pentru că antibioticul trebuia administrat 10 zile, dintre care 5 pe branulă.

Când stai în spital cu copilul este greu să îi ții un program de mâncat și de somn cât mai apropiat de ce faci acasă. Dar, cu puțină organizare și răbdare, se poate. Ce am făcut eu? M-am concentrat să îi țin programul de somn mai mult decât pe faptul că mă frustra că nu prea mânca. După ce a mai scăpat de muci, și-a reluat apetitul, așa că la externare greutatea ei era aceeași cu cea de la internare, ceea ce era bine. Nu a slăbit.

Când am stat în spital cu fratele ei, care avea 2 ani si jumătate, am avut grijă să îi explic, pe înțelesul lui, tot ce se întâmplă și de ce și am pus accentul pe faptul că totul e în binele lui. Și mai ales, nu l-am mințit. În loc să îi spun că nu o să îl doară, ceea ce era o minciună, i-am spus – o să simți, dar mama e aici cu tine, poți să plângi, dacă vrei.

După externare, Ela a continuat tratamentul cu antibiotic acasă încă 5 zile. Specialiștii mi-au explicat cum se administrează oral un medicament unui sugar – cantitatea nu i se dă toată deodată. Riscul este să vomite, așa că trebuie administrat câte puțin, într-un interval de 30 de minute. Medicii ORL de la Ponderas recomandă urmărirea pacientului, așa că Ela a fost consultată o dată la 3 zile după externare și încă o dată la o săptămână după terminarea antibioticului.”

Doctorul Catalin Udroiu care a vazut-o pe micuța Ela și cu care eu am stat de vorbă pentru a afla mai multe mi-a spus că ceea ce este îngrijorător în ceea ce privește un copil sub 2 ani sunt formele recidivante ale otitei, așa că este important să eliminăm pe cât posibil factorii care pot produce boala. Așa că, în cazul în care există un frate sau o soră mai mare care poate aduce acasă tot felul de “brontozauri”, trebuie să țineți cont de câteva reguli:

– cel mare se spală pe mâini și își schimbă hainele cu care a venit de la grădiniță înainte să intre în contact cu bebelușul

– să stea în camere separate atunci când fratele/ sora mai mare este răcit/ă

– să poarte mască dacă insistă să vadă bebelușul și să nu îl pupe pe față

Când vine vorba despre un copil sub 6 luni, lucrurile se pot complica rapid, așa că de obicei, această afecțiune necesită internarea în spital.

70% dintre copiii de până la 3 ani fac cel puțin un episod de otită acută, iar 1 din 2 copii de până într-un an se confruntă cu această afecțiune. Așa că este important să știm ca părinți care sunt semnele acestei boli, dar și cum să intervenim pentru a reduce pe cât posibil consecințele grave. Există o serie de factori de mediu care favorizează apariția otitelor: colectivitățile, starea socio-economică precară, numărul de copii dintr-o familie, mediul cu poluanți, fumatul pasiv, alăptarea la sân, modificările bruște de presiune atmosferică.

Nu s-a constatat o diferențiere statistică semnificativă privind incidența bolii la cele două sexe, dar că există o predispoziție genetică pentru această patologie. Dacă tatăl sau mama copilului a suferit mai multe episoade de otită de-a lungul vieții, atunci e posibil ca acest lucru să se moștenească.

Sper ca aceste informații să vă fie de folos ca să preveniți problemele. Mă bucur mult că micuța Ela se simte mai bine și s-a întors acasă datorită medicilor care s-au ocupat de ea. ❤

Mulțumesc că ai citit acest articol. Dacă informațiile ți se par utile, le poți împărtăși cu prietenii tăi cu un simplu SHARE.

Dacă vrei să fii mereu la curent cu ceea ce postez, te invit:

1. Să mă urmărești pe INSTAGRAM – Aici răspund cel mai rapid tuturor mesajelor pe care le primesc

2. Să te abonezi la canalul meu de YOUTUBE

3. Să dai like paginii mele de FACEBOOK

4. Să te înscrii în grupul MĂMICI ȘI COPII FERICIȚI


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

--