În ultima vreme, pe fotoliul din fața mea mă privesc, din spatele unor ochi triști, întrebători sau dezamăgiți și, de ce nu, sarcastici (în fond, au trăit tot ce se putea trăi la nivelul dezamăgirilor și au văzut asemenea), copii mai mici sau mai mari care au decis că drama vieții lor este neiubirea sau nedreptatea sau amândouă, iar școala, mai precis sistemul clasic de învățământ este ușor sau mai mult inadaptată nevoilor copiilor, deci și generatoare a cel puțin una dintre cele două realități.
Și copiii devin opoziționali ca să atragă atenția asupra suferinței lor, neștiind că acest comportament al Nu-ului sau al lui NU VREAU, le va prelungi starea de restriște mentală și psihică/sufletească:
- Nu, nu mai vreau să merg la școală! Nu mă mai interesează nimic din ce se întâmplă acolo! Poți să-mi faci orice, că tot nu o să mă duc!
Părinții reacționează cum pot, cum se pricep sau cum au învățat, prin comportamentele deprinse în copilărie. Insistă asupra necesității prezenței copilului la școală, asupra beneficiilor educației școlare ș.a.m.d. . Poate că dau și exemplul personal („Când eram mic am avut o învățătoare/un profesor care…”), dar este un argument puțin inspirat pentru că, în fond, conjunctura, premizele sociale, nevoile emoționale ale copilului actual sunt diferite.
Am trecut pragul celor patru decenii de ființare în viața asta, iar formarea mea educațională a fost definitivată în celălalt secol. Realitatea pedagogică de atunci este TOTAL diferită de realitatea de astăzi. Cu un mic amendament: controlul grupului de învățăcei, a celor 30 de copiii care populează perimetrul micuț al clasei încă se mai face, cel puțin în anumite medii, de la nivelul unor decibeli, decibeli care se poziționează la o valoare medie de 60, 60-80- 90. Nu este o atitudine pedagogică pe care să o judeci. În fond, omul reacționează cu creierul emoțional și cu…condiționările și automatismele construite în decenii de practică.
Copilul, în timp, își poate regla reacția de apărare la țipăt mai ușor decât la critică neconstructivă, la judecăți fără valoare, epitete și etichete. Cele din urmă sunt distructive pentru copil. Pe termen scurt și lung, consecințele sunt greu de gestionat sau de vindecat.
Ei bine, prin hățișul acestor experiențe mai bune sau mai puțin bune, adică, mai mult sau mai puțin benefice dezvoltării și educației copilului, apare și o altă realitate: notele școlare, unele dintre acestea nepermis de mici.
FOLLOW ME
Ce se întâmplă când copilul este notat cu note de 1 și de 2?
Scala de notare este suficient de mare ca să poată cuprinde subiectiv și obiectiv potențialul copilului de redare/înțelegere/argumentare a unui subiect sau a mai multor subiecte date.
- Va fi șocat/blocat emoțional dacă a fost educat prin mecanisme de control nedemocrate și prin comparații toxice. Dacă așteptările părinților sunt prea mari, presiunea asupra întregii instanțe psihice a copilului este puternică. Unii copii trăiesc o adevărată dramă când, din diverse motive, sunt notați cu primele note de pe scală. O dramă cu consecințe extreme asupra calității vieții, în special din viitorul îndepărtat, când copilul a devenit deja adult. Un adult cu o rană de nedreptate prezentă încă în comportamentele inconștiente, venite prin reacții emoționale și prin raționamente limitatoare. Sau cu o nevoie stresantă de control sau de perfecționism, perfecționism epuizant psihic și fizic.
- Motivația extrinsecă (venită din exterior) va fi total blocată. Nu motivăm un copil pedepsindu-l! Dimpotrivă, vom întări derapajul stimei de sine, topite/anulate de sentimentele de vinovăție și rușine. Copilul nu dispune de suficient reglaj emoțional și nici de discernământ empiric (bazat pe experiența directă), astfel încât să se motiveze singur (motivație intrinsecă) să obțină calificativul maxim, astfel încât inclusiv calificativul final, media generală să fie cea pe care au gândit-o pentru el părinții sau și-a impus-o singur, din cine știe ce nevoie neinternalizată.
- Copilul, odată anulat (stima de sine e zero) de nota descalificatoare, va trece rapid prin sentimente de rușine și vinovăție, de mânie și furie, de rupere în două (clivaj emoțional), deci prin amorțire emoțională și negare. Furia unui copil este, în special, îndreptată împotriva propriei persoane. Mulți copii ajung să urască școala pentru că au suferit emoțional din pricina acelei note, au fost neîndreptățiți. Le va fi dificil să recupereze un 1 sau un doi, cu atât mai mult cu cât nu dispun, cum spuneam de motivația extrinsecă salvatoare și eliberatoare.
- Dacă temperamentul copilului este mai docil, supus, cu alte cuvinte, dependent de autoritate, poate că își va suprima furia, dar nu și anularea stimei de sine. Mesajul său intern va fi, invariabil: sunt incapabil, nu sunt în stare de nimic, sunt prost, am meritat nota, deci merit să fiu pedepsit. Imaginați-vă consecințele. Copilul va dezvolta comportamentul victimă, va rămâne în interiorul vulnerabilității emoționale și va atrage, tot invariabil, călăii, pentru că mentalul și emoționalul este anexat vinovăției, nonvalorii proprii, dorinței de a ispăși greșeala prin pedeapsă. Pare un scenariu de coșmar, dar e mult mai des prezent în conștiința și implicit în comportamentul copilului de lângă noi.
Și nu uitați: copilul preferă să nu comunice furia sau retragerea în sine, să nu vă spună ce simte sau ce gândește la nivel mai profund.
Din punctul meu de vedere, notarea ar trebui să se facă de la 3 în sus (3 dacă a copiat, de exemplu). Un 3 mai poate fi reparat, un 1 sau 2, pe fondul altor vulnerabilității emoționale sau mentale/cognitive ale copilului, mult prea greu.
Psihoterapeut
Copyright: Se pot folosi fragmente de text / idei detaliate sau generale care aparțin exclusiv autorului, fără un accept prealabil, dacă se face trimitere prin link către acest blog (www.elacraciun.ro) şi se menţionează autorul (Dana Dumitrache Dumitra, www.danadumitrache.ro). Acest articol (cu teorii, idei) sunt proprietate intelectuală și nu pot fi preluate și folosite fără acordul autorului explicit al autorului, cu atât mai mult, nu pot fi preluate și folosite ca fiind idei și teorii proprii, în articole sau prin intermediul oricărui alt material scris și publicat în mediul online/offline.
aceste comportamente de frustrare le au cei din justitie care acuza Oamenii capabili – razbunandu-si astfel trairile din timpul copilariei !